Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 49

    Pov. Tara

     N-a durat prea mult să-mi usuce părul, mai ales că nu-i foarte des, eu mi-am mâncat liniștită sandvișul.

     - Îl lăsăm desprins, nu? Îți dă un aer rebel. Am aprobat nepăsându-mi deloc de felul în care voia el să pară părul meu. M-a lăsat leganându-mă plictisită și a început să scoată dintr-o cutie produsele de macke-up pe care le luase sã-mi acopere vânătăile de pe față. Mi-a făcut semn să vin în pat dar m-am bosumflat.

     -Dar eu vreau să mai stau pe ăsta. Ia uite. Am râs și m-am învârtit cu scaunul. I-am auzit râsul atât de colorat ce-mi făcea pielea de găiană și în același timp geloasă. M-a tras cu tot cu scaun în fața patului, unde stătea el așezat și s-a uitat la mine pierdut.

      -Uite, nu le am eu cine știe ce cu astea...dar am văzut câteva fete machinud-se, plus cã m-am uitat mai devreme la un tutorial pe net. Destul de tari chestiile astea. Ridică un tup pe care în desigilă. Și așa începe să mă picteze parcă pe față cu tot felul de prostii. Ba cu fond de ten, ba cu nu știu ce pudră, iluminator, blush, creion...la naiba că numai la ăla am pierdut minute bune! Cum naiba să te zgâiești așa zi de zi? La sfârșit a vrut să-mi dea cu un ruj roșu pe buze însă l-am oprit grăbită.

      -Nu, fără dăsta. Nu-mi place. M-am strâmbat.

      -Nu-ți place roșul? S-a încruntat.

      - Nu, nu-mi place rujul. Nu vreau, lasă-mi buzele așa. L-am rugat trecându-mi instinctiv limba peste buze.

      -Mda...poate ai dreptate. Dacă vreau să te sărut am să mă murdăresc și eu. A chicotit.

       -Kevin nu....n-am apucat să continui că ridică o oglindă. Am rămas mută privindu-mi reflexa. Oare aceea chiar era Tara Vogăn? Nu. Nu, nu era ea. Nu avea cum. Chiar arătam...frumoasă.

       -Ești frumoasă. Bine...mereu ești. Doar că acum, ești perfectă. Chicoti.

       -Vrei să spui că fără machiaj sunt defectă? Am dat grai gândurilor fără să-mi dau seama. Poate dacă m-aș fi gândit înainte de a vorbi nu aș mai fi avut curajul să spun ceea ce am spus.

      -Nu, Tara. Zâmbi. Dacă tu crezi că ai defecte, atunci înseamnă că mie-mi plac defectele tale. Acum doar că nu se mai văd, micuțele tale coșulețe adorabile ce îmi amintesc că ești doar o puștoiacă, cicatricile alea abia vizibile, una deasupra sprâncenei, una la buză, acelea pe care mă întreb de une le ai dar mereu amân...astea, ei bine, mie îmi plac. Sunt ale tale, te fac unică. Rostea cuvintele atât de sincer încât pur și simplu nu aveai cum să nu crezi ce spune. Nu știu dacă eu aș putea transforma niște defect în calități. Cum să spui "coșuri drăguțe"? Ori sunt eu idioată și cred că-i ciudat fiindcă nu am socializat deloc, ori e el ciudat că spune astfel de lucruri. 

          N-am mai spus nimic. M-a lăsat să mă îmbrac liniștită. Era ciudat cum hainele se muleu perfect pe mine, e prima dată când port astfel de lucruri. Blugii chiar îmi scoteau rotunjirile în evidență, sau mai bine zis făcea să pară că am așa ceva. M-am chinuit cel mai mult cu sutienul ăla nenorocit, buretele ăla din interior îmi strivea sânii scoțându-i parcă în sus, și făcându-i să pară foarte mari. Am cotrobăit după fondul de ten și am început să-mi acopăr cu grijă vânătăile de pe gât. N-a durat prea mult, nu se mai observa absolut deloc. Am zâmbit mulțumită și am tras bluza și bluzonul pe mine lăsând fiermoarul deschis. Mă uitam ciudat la mine în oglindă întrebându-mă dacă sunt eu cea de acolo sau nu. Cât de mult te poate schimba niște machiaj și hainele noi. Mi-am tras în picioare ghetele și am coborât găsâindu-l pe Kevin în living trântit pe canapea. A zâmbit analizându-mă atent. Părea la fel de uimit ca mine.