Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 7

Cu pași grăbiți ajunse într-un final în iad. Iadul pe care îl numea "acasă". Intră grăbită și privi lung holul. Nu era nimeni. Era sigură de asta fiindcă ieri, el venise devreme, iar azi nu avea să mai vină devreme. Va venii seara târziu, iar dacă Dumnezeu ține cu ea însoțit de vreo târfă. Urcă în "camera ei" și se duse spre fereastră și o deschise privind printre crengile groase ale stejarului ce stătea în dreptul geamului. Scoase din ghiozdan cutia ei neagră și o deschise cu grijă. Luă un pliculeț si îl deschise, întinse praful alb pe colțul mesei și inhală praful pe nas. Da...se droga! Așa era singura cale pentru a putea trece peste tot fără a înnebunii și a-și distruge toți neuronii. Era perfect conștientă că își făcea doar rău, dar și ce? Toți îi făceau rău și că se droga și că nu, tot aia era. Măcar așa putea uita pentru ceva timp de tot.
* * * * * * * *
Pașii lui se auzeau până în pod! Îl auzea cum urca scările și asta o făcu să își strângă puternic genunchii la piept și să scâncească și mai tare. Ajunse acasă. La miezul nopții! Și nu era însoțit de nicio femeie. Gata! Era moartă! Venea la ea! Auzea ușa din capătul holului trântindu-se cu putere si pașii lui pe scări. Nu mai era conștientă de nimic. Nici măcar drogurile nu îi puteau ameliora teama și spaima ce o cuprinse. Tremura din toate încheieturile și aștepta inevitabilul. Putea să se opună! Da, mereu făcea asta. Dar cu ce folos? Nu făcea nimic altceva decât să înrăutățească lucrurile. Iar groaza ce o cuprinse o făcea incapabilă de orice mișcare. Era fără putință să încerce să fugă sau să oprească asta. Știa perfect ce chinuri groaznice avea să îndure.
Ușa se deschise cu un scârțâit și în prag apăru bărbatul. Tara înghiții speriată în sec și încercă din greu să se ridice.
- Târfă nenorocită! Bombăni el mergând spre salteaua pe care micuța Tara era înghețată de spaimă.
O prinse brusc de păr și o ridică brusc în sus privind-o cu dezgust.
- Lăsă-mă! Plânse ea smucindu-se, dar mișcarea îi fu anticipată de el și o prinse de gât strângând cu putere. Nenorocitule! Urlă ea cu ultimul gram de aer.
O azvârlii cu putere pe saltea și se urcă peste ea aruncând hainele de pe el și înjurând-o cu cele mai barbare cuvinte. Mirosea puternic a tutun și băutură. Mâinile lui îi prinse hanoracul și îl trase brusc de pe ea cu o smucitură. Tara plângea țipând din toți rărunchii însă nu făcea altceva decât să îl enerveze.
Mârâind nervos îi prinse un sân în mână și își înfipse unghiile în sânul ei cu putere și trase cu sălbăticie, lăsând alte zgârieturi peste celelalte vânătăi dureroase. Simțea durerea îngrozitoare și tot ceea ce putea să facă era să aștepte ca totul să se termine. El începu să o lovească cu putere și să tragă de pantalonii ei.
Se simțea atât de slabă în fața lui și nu numai că se simțea, așa și era. Nu avea niciun gram de putere sau curaj, nu avea pic de speranță. Cum putea să spere când i se întâmplă astfel de lucruri? Ce rost avea să mai trăiască? Ce rost avea să se chinuie? De ce nu își punea capăt zilelor odată? Fiindcă era o lașă! Trebuia să facă asta cu mult timp în urmă, dar îi era teamă, teamă de moarte...însă acum...acum nimic nu mai conta, nimic nu o putea opri! Mereu i-a fost teamă de moarte, însă acum, nu! Nu îi mai este! Fiindcă știa că lumea de dincolo nu avea cum să fie mai rea decât cea de aici! Și în iad dacă ar ajunge ar fi mult mai bine decât aici. Oriunde ar fi mai bine decât aici! Îi urlă conștiința.
El intră în ea cu putere, fără să îi pese de durerea groaznică pe care o simțea Tara în acel moment.
   Despre ce vorbim? Cum să îi pese lui de mine? Niciodată nu i-a păsat și nu îi va păsa vreodată!
  Țipă ca în gură de șarpe simțind durerea din vagin când el se mișcă înăuntrul ei. Era îngrozitor! Nu există cuvinte care să descrie stările prin care trecea în acel moment. Doar durere, umilință, jenă, teamă...și alte sute de sinonime ce îi treceau prin minte. Cum putea să îi facă asta? De ce îi făcea asta? Fiindcă e un monstru! De asta!
Lacrimile i se scurgeau neîncetat pe chip și simțea durerea ce persista. Auzea mereu că atunci când faci sex e plăcere...unde e plăcerea în asta? Ea de ce nu simte plăcere ci totdeauna durere? Poate ea era făcută să simtă doar durere... Asta era singura explicație ce îi venea în minte. Si poate că ăsta nu e sex. Poate că sexul este altceva. Normal, ea e violată. Ea trăia cu suferință.  Poarte asta alesese destinul pentru ea: să sufere! Și oare până când? Până nu va mai rezist? Și simțea că acel moment se apropia cu repeziciune. Cum îl putea amâna? Cum putea alunga suferința? Cum? Sufletul ei...micul ei suflet distrus sângera în permanență și nimănui nu îi păsa de el...de ce nu o putea ajuta nimeni? De ce nimeni nu îi salva suflețelul? Nu avea nevoie de nimic decât de câteva pansamente speciale pentru el, puțină atenție, atât! Cerea prea mult?
El gemea și îl simți cum își dădu drumul în ea și apoi se retrase nemulțumit, dar totuși satisfăcut.
- Nu ești bună de nimic! O târfă ce își deschide picioarele la toți bețivii! Mârâi el.
- Și tu printre ei! Țipă Tara nervoasă printre lacrimi în momentul în care el se dădu jos de pe ea. Dar diferența dintre tine și așa zișii bețivi cărora le deschid picioarele este că tu ești mai mult decât un bețiv, ești un nenorocit drogat, un pedofil, un fustangiu ce umblă cu toate târfele ieftine de prin șanțuri! Turui ea spre uimirea lui plină de ură și dezgust.
- Cum îndrăznești? Curva dracu! După ce că te cresc, ai tupeul să mă jicnești? Las' că te învăț eu minte! Tună el și începu să o lovească cu bestialitate în coaste, în brațe și unde nimerea.
   Fiecare lovitură a lui era un surplus de durere. Pumnul strâns cu ură se lovea cu putere de corpul ei gol și fără apărare. Căzu secerată pe salteaua veche, gemând și simțind cum respirația i se oprește cu fiecare lovitură pe care i-o aplica. Era cu adevărat o bestie! O lovea fără milă și indiferent de gemetele și rugămințile ei, bărbatul nu înceta. Dădea ca într-un animal! Iar ea...ea nu putea face nimic. Acum regreta faptul că își lăsă gura păcătoasă să vorbească, de ce nu așteptase până plecase el? Însă ura pe care o simțea în acel moment o făcu să prindă o fărâmă de curaj și să spună tot ce gândea în acel moment. Nu dorea decât să se oprească, să plece și să o lase singură să își plângă de milă. I-ar plăcea să aibă pe cineva care să-i aline durerea. Oare cum s-ar simți? În minte îi veni momentul în care Kevin își primblase degetele pe suprafața gâtului ei și fu străbătută  de un fior fierbinte ce îi traversă șira spinării la fel ca cei pe care îi simțise atunci.
    Bărbatul o prinse de gât și îi aplică o ultimă lovitură ce spre dezamăgirea ei nu fu, fatală, însă îndeajuns încât să o facă să leșine câteva ore bune și să rămână cu urme serioase în zona tâmplei acolo unde o lovise.
    Căzu inertă la pământ, secată de puteri, abia respirând, scufundându-se într-un somn greu, se împăcase cu chinul provocat  de coșmaruri. Așa se întâmpla mereu, el apărea seara, beat și drogat -însă seara aceea nu fusese drogat, probabil nu avuse destui bani să își cumpere ceva prafuri, ci doar de băut-, o bătea, o viola, îi mai aplica câteva pedepse, apoi pleca liniștit în camera lui unde se culca și o lăsa plângând sau ca în situația de față, aproape moartă.
* * * * * *
    Se trezise după câteva ore, plângând, transpirată, din cauza unui nenorocit de coșmar ce o obosise îngrozitor. Se acoperi cu pătura veche de pe pat și se ghemui la loc trăgând perna sub cap și privind lumina lunii ce intra pe fereastra murdară. Rămase așa câteva clipe apoi oftă. Era conștientă că nu avea să mai poată dormi. Se simțea murdară, dar nu fizic ci psihic. Era murdară de el. Și nu putea scăpa de mizeria asta ce o dezgusta. Oftă din nou incapabilă să găsească o soluție pentru tot. Ce rost are? Pentru ce? Era a mia oară când aceste întrebări îi invadau mintea. Și cu toate că știa perfect răspunsurile, nu voia să se gândească la ele, nu voia să confirme faptul că erau adevărate și în viața ei nu exista nimic! Știa bine că nu avea pentru ce să lupte, știa bine că nimic nu o mai putea salva decât moartea, însă nu voia să accepte, dar trebuia să o facă, pentru binele ei. Nu însemna nimic pentru nimeni. Nimeni nu va plânge dacă ar muri, nimeni nu își va aduce aminte de ea. Ce rost avea să trăiască?








   Zorii se iviră printre ramurile groase ale stejarului din fața ferestrei ei și lumină podul vechi și prăfuit în care micuța copilă...ce făcea? Încerca să înlocuiască durerea din sufletul ei ce o măcina. Cum? Provocându-și durere fizică! Cu ce? Foarte simplu, dacă ai o lamă, poți înlocui ușor durerea din piept ce nu te lasă în pace, însă pentru biata Tara nu mai funcționa. La ea nu mergea nimic. Degeaba se tăia, degeaba încerca să alunge gândurile și trăirile întunecate.  Era de prisos. Nu putea opri durerea. De ce doar durere? De ce doar suferință?
    Se  ridică într-un final din pat și aruncă lama pătată de sânge, își spălă sângele de pe mâini și încheieturi și privi toate acele tăieturi ce mai sângerau de pe încheieturile ei...degeaba...
    Se aplecă să își ia hainele de pe jos pierdută în gânduri și zări hainele lui pe jos ca și acum două seri. Le luă cu scârbă și începu să controleze buzunarele. Găsi câteva bancnote, nu foarte mari însă ajungându-i pentru ceva de mâncat și poate câteva țigări, fiindcă le terminase pe toate astă-seară și simțea cum îi va exploda capul dacă nu va lua o țigară rapid în gură.
    Își luă hainele pe care el le aruncase pe jos și își bagă banii în buzunar. Oricum nu avea să vină după haine. Luă ghiozdanul în care își băgă cutia neagră și ieși cu hainele monstrului în mână. El plecase. Aruncă hainele lui în cameră unde dormea și coborî în living. Surprinsă, ea era acolo, stând și sorbind calmă dintr-o cană cu cafea și scria ceva pe o foaie galbenă. Faptul că ea stătea atât de liniștită, fără griji, o făcu să se enervqeze la culme.
    - Ce cauți aici? O întreabă Tara, țipând nervoasă.
   Femeia tresări surprinsă luându-și ochii din foaie și întorcându-și capul spre Tara ce tremura de nervi.
   - Tu erai, târfuliță! Râse ea batjocoritor părând ușurată.
   - Da, fiindcă dacă eram el acum erai pe jos, plină de vânătăi și plângând ca un copil mic.
   - Așa cum plângi tu? Termină cu astea. Ce tupeu, auzi! În loc să mă întrerupi pe mine ar trebui să mai faci și tu puțină ordine pe aici, e o cocină. Spuse femeia și se întoarse la foaia ei.
   - De ce, ți-e rușine să îți aduci bețivii în "cocină"? Se încruntă Tara.
    Femeia se ridică nervoasă dând cu palma în masă.
     - Obrăznicătură mică...îți dau eu ție! Țipă femeia. Ești o mică curvă ce mă calcă pe bătături. O curvă idioată și fraieră pe deasupra. Uită-te la tine! O fufă în toată regula! Ce crezi, că vei scăpa? Ai să vezi tu când te vei întoarce! Îți va părea ție rău. Oi fi tu din sângele meu dar tot o proastă rămâi! Ăsta îți este viitorul! Vei ajunge o curvă ieftină, ce își deschide picioarele la toți drogații, o împuțită, crezi că viața ta va fi ca în povești, ai noroc că nu te dă afară! Dar o va face cât de curând, și ce ai să faci? Vei dormi prin boscheți! Ai să vezi! Vei plânge și vei regreta ziua în care te-ai născut. Vei muri de foame așa cum trebuia să mori de la început. Urlă ea.
     Ochii Tarei începu să lăcrimeze și se întoarse cu spate nevrând să-i dea satisfacția de a o vedea plângând.
    - Așa, plângi târfă ce iești, așa îți trebuie! Toată viața ta vei suferii. Asta meriți. Încă e prea puțin. Nu meriți să trăiești! Crezi că vei scăpa? Crezi că cineva te va salva? Ha, cine dracu s-ar uita la tine? Nimeni, fiindcă ești o depravată, o ciudată, o curvă de doi lei...
    Nu mai auzi ce spuse în continuare femeia, fiindcă ieși din living pe hol, trecând pe lângă tișa de sub scări și ieșind pe ușa de la intrare pe verandă. Apoi din curte și se îndreptă spre marginea pădurii unde intră fără teamă și înaintă pe cărare. Nu suporta gândul că sângele acelei femei nenorocite curgea și prin venele ei, nu suporta gândul că acea scorpie este mama ei. O ura din toată inima. Ea nu era mamă! Ea nu era o ființă! Nu avea suflet! Ce om ar spune așa ceva unei biete copile? Ce om normal la cap și-ar face propriul copil târfă, curvă și depravată...ea nu era un om...era o bestie crudă și fără suflet la fel ca el. Erau la fel...exact la fel, îi ura pe amândoi la fel de mult.