Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 28

Pov. Tara

Am văzut cu încetinitorul cum mâna îi zboară prin aer apoi cu viteză coboară cu ținta spre mine! Nu îmi vine să cred! Kevin...Kevin chear vrea să mă lovească?...

Mi-am strâns ochii lăsând lacrimile să mi se scurgă pe obraji în jos pline de regret, dezamăgire și speranțe spulberate....asta da durere! O durere pe care niciodată nu mi-am dorit s-o simt... Și totuși destinul a decis să mă supuie și acestei încercări că doar na, nu trecusem prin destule. Nu știu de ce mă simt așa...puțin dezamăgită? De ce? Ce m-aș fi așteptat? Ca el să fie altfel? Mi-am repetat de atâtea ori faptul că este la fel ca ceilalți și totuși fără să știu...speranța mi s-a așternut în suflet pe nesimțite. Încerc cumva să mă înțeg, să descopăr ce simt, de ce simt, chiar dacă cumva eu cred că nu simt! Of...cam complicat pentru creierașul meu... Creerul nu înțelege inima, și inima nu înțelege mintea, sunt două lucruri total opuse ce nu se vor înțelege niciodată pentru mine, mereu, dar mereu va exista un conflict între el, niciodată nu vor ajunge la un compromis... Ciudat cum chiar am început să sper... Eu nu pot spera, nu vreu! Odată cu speranța apare dezamăgirea, iar dezamăgirea e durere, eu nu vreau durere!

Cred că am început să prind o obsesie pentru durere! Și nu că vreau s-o simt ci să mă feresc de ea! Tot ce fac, orice alegere mereu eu trebuie să mă gândesc la consecințe, la durere. Înnainte de orice mă gândesc dacă aceea acțiune îmi poate aduce durere fiindcă nu vreau s-o simt, știu mult prea bine cum este să doară! Doare groaznic, mult prea tare iar asta mă doboară, mă aruncă fără milă la pământ, însângerată, fără pic de putere. Simt că astfel de lovituri, precum acesta de acum, ce doare mai tare ca un pumn al monstrului, îmi ia din viațã. Fiecare lovitură îmi scurtează viața, mă face mai slabă, mai , mai neajutorată și sensibilă, iar eu nu vreau asta, în ziua de astăzi persoanele acestea nu rezistă, sunt călcate în picioare, badjocorite, lovite, până nu mai rămân nimic din ele, până cedează psihic și ajung să-și dorească moartea! Am suferit asta pe pielea mea, oh, și a durut.... Din nou durerea....un cuvânt ce cu siguranță îl folosesc zi de zi, mereu...Totul doare, totul! Orice alegere, orice drum aș alege tot voi ajunge să sufăr, să fiu lovită și să ajung dărâmată la pământ! Și ce fac? Cine mă va mai ridica de jos? Cine?

Așteptam, încă așteptam tremurând lovitura puternică a lui Kevin însă nu mai veni. Mi-am făcut curaj și am deschis ochii. Dacă el acum nu ar avea mâna împietrită în aer și cu acea privire vinovată pe chip, jur, dar jur pe viața mea că aș fi zis că faptul că l-am văzut pe Kevin ridicând mâna și vrând să mă lovească a fost doar în imaginația mea, că el nu m-ar lovi, dar nu! El a vrut să mă lovească, poate încă vrea, poate o va face! Ce contează, și faptul că doar s-ar fi gândit la acest lucru este ceva!

-Tara...șoptește dându-mi drumul ușor șocat încheieturii și împleticindu-și degetele cu ale mele, cel puțin pentru câteva clipe căci mi-am retras brusc mâna. Am scuturat negativ din cap privindu-l cu ură printre lacrimi și m-am întors luând-o la goană prin pădure fără să-mi mai pese. De ce mi-ar păsa? Lui oricum nu-i pasă! Ca să însemne ceva trebuie să conteze de ambele părți, nu? Ce niba, ori da, ori ba!

I-am auzit vocea în spatele meu, pierdută printre măreția arborilor însă nu am făcut absolut nimic, am continuat să alerg simțind golul din piept tot mai apãsător. Deci asta-i durerea când îți pasã! Stop! Eu nu vreau să simt așa ceva! Niciodată! Nu! Gata cu asta, pentru mine-i prea mult! N-am nevoie de durere, nu vreau să-mi mai pese de nimeni niciodată. Bine, nu spun că gata, mie chiar îmi pasã de Kevin și aș face orice pentru el, nu. E doar sentimentul de dezamăgire și mă doare. Iar eu, repet, nu vreu să simt durere!