Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 21

Pov. Tara

       Durerea... Îți sună cunoscut? Mie da. Foarte. O simt, o respir, îmi pulsează în vene. E aici mereu. Mă lovește, mă lovește atât de puternic, fără milă. Mă lovește acolo unde mă doare mai tare, îmi ia tot ce reușesc să construiesc, îmi ia puterea, îmi ia speranța și dorința. Îmi ia totul fără să-i pese. Durerea asta...Și doare. Până la urmă de ce se numește durere? Fiindcă doare. Oare cine a inventat-o? A fost inventată de cineva?
   
      Poate că nu tuturor le este menit să cunoască acest termen. Poate nu toți sunt nevoiți să sufere să simtă golul din stomac atât de dureros și rana înfiorătoare din inimă, fiindcă acolo doare cel mai tare. În interior, știe să atace doar acolo, căci acolo este slăbiciunea mea. Acolo mă doare cel mai puternic, sfâșietor, zdrobindu-se fiecare bucățică din inima mea moartă. Chear dacă-i moartă tot doare, oh, și-ncă cât... E moartă, distrusă, lovită, sfâșiată, îndurerată, spartã, tăiatã, înjunghiatã, călcată în picioare...e distrusă într-atât de multe feluri încât n-am mai putut ține cont. Biata mea inimă...zace, zace într-o baltă de sânge, zdrobită de greutatea tuturor loviturilor date de viață...

       Viața....oh....oare asta ce înseamnă? Care e adevăratul scop al ei? De ce trăim? De ce? Mi-am pus întrebarea aceasta de prea multe ori. De atâtea ori încât am încetat să mai caut un răspuns. De ce trãim? Ca soarta să-și poată bate joc de unii? De ce doar de unii? De ce nu împarte durerea fiecărui om, egal? De ce lovește o persoană până o distruge, dar o distruge de tot, până la limită, o lovește, o îngenuchează în fața ei obligându-l să o implore să fie umilă. De ce? De ce uni primesc asta iar alții au tot ce-și doresc? Bani, iubire, faimă, putere...de ce? De ce nu primesc și ei măcar un sfert din durerea acelor persoane ce abia își pot duce povara? De ce soarta e atât de nedreaptă? De ce nu primesc și cei bătuți de soartă măcar un gram din fericirea celorlalți? Un gram, o simplă rază de soare în furtuna vieții lor fiindcă dacă ar putea simții gustul razei de soare vor avea puterea necesarăde a lupta. Știu asta fiindcă, poate și eu aș putea lupta dacă mi-ar apărea o simplă rază de soare în furtuna vieții mele, să o pot simți măcar pentru o clipă, să gust din fericirea pură...oare...ce gust are fericirea? Cum te simți când ești împlinit și fericit? Dar iubit? Oh...ce tot spun eu aici? Iubire? Ha, eu n-am să simt vreodată asta. Iubirea nu-i de mine. Eu nu pot iubi! Eu nu-s în stare să pot dărui un astfel de sentiment...și totuși...mi-aș dori să-l simt. Știu, sunt atât de egoistă spunând asta...cum aș putea eu să cer unei persoane iubire când eu nu-i pot oferii nimic în schimb? Doar dacă acea persoană nu-și dorește durere. Fiindcă asta aș putea oferi. Nu-i problemă! Nu îmi este greu să ofer durere însă nu vreau. Nu îmi doresc să rănesc pe nimeni...chear dacă uneori o fac chear și intenționat, regret. Mereu o fac.

      Oh, Doamne, ce persoană oribilă sunt. Cum pot eu să rănesc ceea ce Tu ai creat din iubire? Cum pot eu să distrug creația Ta, Doamne? Dar ei de ce mă rănesc pe mine? Cât de egoist sună. Astea nu-s gânduri ale unei ființe create de divinitate. Dar poate eu nu sunt creată de divinitate, poate eu sunt creatã de însuși Diavolul, întruchiparea răului absolut și suferinței orbitoare. Sincer, asta îmi pare mult mai logic. Dumnezeu n-ar crea o asemenea ființă egoistă, răzbunătoare, ce se gândește doar la ea. Astfel de ființe sunt create de El, de Diavol. Demoni fără inimă ce simt doar suferință și împrăștie teroare. Asta sunt eu! O ființă josnică, fără inimă, inima mi-e distrusă, ce știe să împrăștie suferință, să rănească îngeri. Îngeri precum Kevin ... L-am rănit. Știu asta! Sunt o ființă îngrozitoare! Oribilă! Dizgrațioasă! Nu merit pic de milă. L-am rănit. Am rănit un suflet pur, am atacat fără milă o ființă divină, cu sentimente pure și o inimă adevărată, plină de iubire. Cum am putut face așa ceva? Da, știu de ce. Am făcut-o pentru el... doar pentru el. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu-i arătam cum sunt defapt? Bine, poate nu întrutotul dar măcar o părticică. O părticică din durerea pe care o pot împrăștia. Acum știe câtă suferință pot produce. Am făcut asta doar să-l îndepărtez. Dacă n-aș fi făcut-o ar fi continuat să se apropie. Să se apropie de o ființă ca mine! O ființă îngrozitoare ce îl poate distruge chiar și fără să vreau. Am făcut asta doar să-l protejez. Mai bine îl rănesc așa decât distrugându-i inima pură și rupându-i aripile măiestuase. Cum aș fi putut eu să rup aripile unui înger? Eh, aș face-o, nu mi-ar fi milă, nu, n-aș da înapoi. Aș putea s-o fac în cel mai crud mod posibil, oricui... însă lui, nu. Pot distruge pe oricine, pe oricine, fără să-mi pese câtuși de puțin fiindcă și alți m-au distrus pe mine însă nu pe el. El e prea pur. Ceilalți sunt puri doar la exterior, în interior sunt niște bestii, niște monștri! Nu mi-ar putea fi milă niciodată de niște bestii pe care dacă nu le atac eu mă vor ataca ele. Însă Kevin... Kevin nu e așa. El e atât de...de curat, fărã pic de urã în suflet. El nu m-a rănit! El m-a apărat! Ca un adevărat înger. Cum aș putea ataca eu un înger ce mă apără? Cum? Oh...Doamne...de ce L-ai trimis? De ce aici? La mine? Eu sunt creația Diavolului, un demon, iar el... el e un înger fastuos, creația Divinității însuși. De ce L-ai timite aici Doamne? Știu... ciudat să vorbesc cu Tine, eu nu merit nici pe pământ să calc, ar trebui să putrezesc în iad... Deci? De ce? Să-l rănesc? Să-i rup aripile? Să-i distrug sufletul pur? N-am s-o fac! N-am să-l las să se apropie de mine! El nu are ce căuta în iadul meu! El trăiește acolo sus, în rai, lângă Tine, Doamne! Nu aici, cu mine! Eu am să-l distrug fãră să vreau....