Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 6

Când se trezi avea o durere îngrozitoare de cap, tot corpul îi pulsa de durere. Își ridică capul de pe saltea și strânse din ochi încercând să alunge durerea de cap și amețeala. Se ridică cu greu din pat și oftă. Nu venise. Era mulțumită că monstrul nu mai venise în noaptea asta. Își trase un hanorac gri și o pereche de pantaloni largi. Trase gluga pe cap pentru ași acoperi toate cicatricile de pe gât și se duse la ghiozdanul de pe jos. Luă cutia neagră și veche, o deschise și luă o țigară . Scoase bricheta, aprinse rapid țigara și trase cu putere fumul toxic în plămâni. Dădu drumul fumului să se răspândească în încăpere și simți cum ușor, ușor durerea de cap se diminuă. Băgă bricheta în buzunar și cutia la loc în ghiozdan. Trase din nou din țigară și oftă fumul afară. Era mai bine acum, mult mai bine. Termină rapid țigara, luă ghiozdanul și tenișii în picioare și ieși rapid din cameră conștientă că dormise mult prea mult. Luase droguri, nimic nou. Așa se întâmpla după ce se droga, stătea până târziu râzând ca proasta apoi adormea. Coborî în living și văzu că deja pierduse două ore. Eh, asta era! Nu era nimeni acasă. Îi era foarte foame! Dar nu știa dacă ar găsi ceva de mâncare prin bucătărie.
După ce găsise în bucătărie un măr mâncat pe jumătate, care cu siguranță îl începuse monstrul, ieși din casă. Să o ia prin oraș? Nu! Ar întârzia mult mai mult așa și nu avea chef ca oamenii să arate cu degetul spre ea. Avea o dispoziție îngrozitoare și o stare de nervozitate ce nu putea fi controlată. Îi venea să plângă și să dea cu pumnii în ceva.
Mergând agale printre stejarii din pădure, privea frunzele ruginite de pe jos. Toamna deja își făcea simțită prezența cu toate că vântul nu bătea, iar soarele apărea din când în când, zâmbindu-le dintre nori. Lacrimile îi curgeau pe obraji necontrolat și îi venea să urle! De ce avea viața asta de căcat? De ce nu avea o viață normală ca toți ceilalți! De ce....
- De ce?! Urlă ea plângând ecoul amplificându-se în întreaga pădure.
Aruncă nervoasă ghiozdanul pe jos și se întoarse spre un copac din spatele ei. Începu să lovească pomul cu nervozitate și nu se opri până scoarța acestuia nu se distruse cu totul. Se trânti pe jos la rădăcina stejarului si începu să plângă și mai tare. Își privi pumnii îndurerată. Pelea de pe încheieturile degetelor se jupuise lăsând la vedere articulațiile albicioase, iar sângele nu înceta să curgă pe mâinile ei.
După ce fumă din nou o țigară se ridică de jos și porni spre liceu. Își trase mânecile peste degetele însângerate și intră în curtea pustie a liceului. Intră în liceu și porni spre clasa ei. Ajunse rapid și intră înăuntru fără a ciocăni. Profesoara era așezată la catedră, iar toată clasa o privea acum pe ea.
- Ai întârziat! Spuse profesoara enervată de intrarea ei bruscă.
Fără să o bage în seamă porni spre banca ei din spate. Profesoara doar își dădu ochii peste cap, se întoarse spre tablă și începu să scrie fel de fel de formule. Cu o bancă în fața ei, șatenul o privea insistent încercând parcă să îi citească gândurile. O urmări cu privirea cum se așază în banca ei plictisită. Ochii roșii și fața palidă îi confirma cu desăvârșire faptul că în urmă cu câteva minute ea plânsese.
- Ai plâns? O întrebă întorcându-se spre ea și privind-o cum își ridică capul de pe bancă și la rândul ei îl privește confuză. El fu mulțumit că pe chipul ei nu fu din nou acea privire lipsită de viață, până și confuzia i se părea mai bună decât nimic.
De unde dracu știe el că am plâns eu?
- Nu te uita așa la mine. Râse el încet. Mi-am dat seama singur.
Ea se încruntă, unindu-și sprâncenele.
Și cum naiba și-a dat seama de asta?
- De ce nu ai venit la primele ore? Șopti el întorcându-și capul spre profesoară apoi privindu-i ochii ei negrii.
Ea își dădu ochii peste cap și îl privi nervoasă punându-și capul înapoi pe bancă. Voia să doarmă, avea nevoie de asta.

* * * * *

Ieși afară în grabă în pauza de masă, oricum nu ar avea ce face la cantină fiindcă nu are bani să cumpere nimic de mâncare și decât să privească cum toți mănâncă prefera să iasă afară, la aer curat și să fumeze o țigară.
Merse domol în spatele școlii acolo unde nu se ducea de obicei nimeni și se așeză la rădăcina unui copac și oftă lăsându-și capul pe spate. Avea o stare îngrozitoare. Se simțea ciudat în special. De ce se simțea așa? Ce era cu toate senzațiile astea ciudate?
Luă din nou ghiozdanul și dădu să scoată cutia ei neagră și să fumeze ceva tare și să scape de durerea chinuitoare de cap însă o voce enervantă o făcu să renunțe la planul ei.
- Hei!
Kevin apăru zâmbind de după copac și veni lângă ea.
- Ce faci aici?
Încercă să îl ignore și să nu îi dea importanță însă când se așeză lângă ea pe iarbă nu se mai putu abține din pricina stresului și bufni nervoasă.
- Care e problema ta? Chiar nu mă poți lăsa dracu în pace? Ai ceva cu mine sau nu ai de cine să îți bați joc? Tipă enervată și strângându-și pumnii pe lângă corp.
- Nu, nu te pot lăsa în pace și nu vreau să îmi bat joc de tine. De unde ideea asta? O întrebă calm jucându-se cu fermoarul ghiozdanului ei.
Când văzu că insista asupra fermoarului îl prinse și i-l smuci din mână nervoasă.
- Dacă te gândești că eu voi crede ceea ce spui înseamnă că ești un prost și nu mă cunoști deloc! Se răsti spre el.
- Normal că nu te cunosc. La ce te aștepți? Să știu totul despre viața ta? Cu toate că nu m-ar deranja deloc dacă mi-ai spune despre viața ta. Zâmbi încercând să facă conversație.
- Crede-mă, te-ar deranja dacă ai ști. Îl informă privind oriunde altundeva, dar numai la ochii lui ce o făceau să amețească nu.
- Ce vrei să zici? Că trecutul tău m-ar speria, sau ce? Ridică fin o sprânceană.
- Nu doar trecutul, ci și prezentul! Cu toate că nu vei afla vreodată ceva. Dar crede-mă, dacă ai ști ai plânge ca o fetiță. Îi răspunse serioasă.
- Asta înseamnă că și tu plângi? Io întoarse el. Dat fiind faptul că tu îți ști trecutul și mai ești și fetiță. Chicoti privind-o cum se enervează.
Să te vedem acum cât de puternică ești!
- Cel puțin eu nu mă dau mare cu numerele de telefon ale tipilor cu care mi-am tras-o. Mă mir că ai numerele târfelor cu care te-ai tăvălit pentru câteva minute. Alții nu le rețin nici numele. Dar sunt sigură că le ai doar în caz că nu îți merge vrăjeala cu vreuna și apelezi rapid la vreo târfă al cărui nume nu l-ai uitat. Io trânti în față privindu-l arogantă.
Oho...a zis-o! Era șocat. În primul rând, de unde știa că avea numerele târfelor cu, care și-o trase el? În al doilea rând, cum adică "pentru câteva minute"? Voia să bată vreun apropo sau i se părea lui? Însă era mult prea șocat ca să răspundă. Unde e fata ce cu o zi în urmă îl privea plângând, speriată și părând atât de inocentă, stând ghemuită între ziduri?
- De unde...
- Ști, dacă mă fac că nu aud o conversație nu înseamnă că nu o aud de fapt. Și încetează să mai încerci să afli lucruri despre mine! Îți pierzi timpul, ți-o garantez. Spuse fermă dând să se ridice.
Mâna lui îi prinse încheietura acoperită de mâneca hanoracului ei și o trase înapoi pe iarbă. Se așeză lângă ea și se întinse pe iarbă privind cerul apoi chipul ei micuț și chinuit.
- Nu pleca...murmură.
- Nu îmi spui tu ce să fac. Nimeni nu are voie să facă asta, iar tu ești inclus primul pe listă. Deși nimeni nu avea voie să îi spună ce să facă, așa cum spunea ea, cam toți o făceau, iar ea era obligată să se supună. Dar el nu știa asta.
- Mă simt atât de mândru. Ce privilegiu. Îi făcu cu ochiul, iar ea se încruntă nervoasă.
- Termină cu astea!
- Să termin cu ce? Zâmbi prefăcându-se că nu știe.
- Comportamentul ăsta de băiat de fițe, ce crede că poate avea orice, poate face ce vrea, când vrea.
- Îmi pare rău, dar cred că ți-ai făcut o părere greșită despre mine. Nu sunt așa. Nu mă cunoști. Zâmbetul lui era atât de frumos...
- Exact! Nu te cunosc...
- Dar ai vrea. Io întoarse el.
- Nu vreau să aflu nimic. Știu deja tot ce este de știut. Ești un mucos, îngâmfat, nesuferit și enervant! Altceva?
- Ești așa...nu știu, altfel. Nu sunt obișnuit cu chestia asta. Ești atât de diferită, diferită de toate. Ele vor să fie la fel, iar tu vrei să fi altfel! Oftă el concluzionând și scuturând din cap. I se părea atât de ciudat însă ceea ce era și mai ciudat era că îi plăcea tot mai mult chestia asta.
Ea expiră dându-și ochii peste cap. Ea vrea să fie diferită? Nici gând! Ce n-ar da pentru o viață simplă, ca a tuturor. Dar nu, ea trebuia să sufere și să fie distrusă de toți. Se simți dintr-o dată atât de tristă și nervoasă în același timp. Simțea cum bufnește și nu știa cum să se controleze sau ce să facă.
- Du-te dracu! Țipă nervoasă făcându-l să tresară.
Nervoasă își puse mâinile în cap și mârâi continu. Ce dracu face? E o stare atât de oribilă. Pulsul i-o luase razna dintr-o dată, tremura din toate încheieturile și simțea cum capul îi zvâcnește. Auzea tot felul de ciudățenii și avea o stare de tristețe amestecată cu nervozitate.
- Ești bine? Se ridică confuz.
- Lasă-mă dracu în pace! Pleacă! Mârâi fără să îl privească.
Simți o durere insuportabilă cum se mărește din pieptul ei și se răspândește în tot corpul ei, luându-i parcă și aerul. Se ridică brusc și răsuflă greoi încercând să se calmeze.
- Ce ai? Te doare ceva? Uită-te la mine. Îi ordonă el întorcând-o brusc cu fața la el însă refuză să îl privească. Încercă să oprească lacrimile ce îi pătau chipul, dar fără rezultat. Tremura și încerca să se calmeze însă era peste puterea ei.
- Uită-te la mine! Repetă însă încăpățânarea ei îl enervă mai rău. Încercă să se tragă din strânsoarea lui însă șoapta lui o făcu să se oprească. Gata micuțo, sttt, calmează-te, te rog...uite-te la mine.
Decise să capituleze și își ridică privirea înlăcrimată spre el. Ochii lui verzi cu o strălucire frumoasă o făcu să expire aerul din plămânii ei dintr-o suflare și să se piardă în ei. Totul se opri în loc și rămase hipnotizată de privirea lui atentă. Se lăsă moale în brațele lui fierbinți și se sprijini de brațele lui. Era dintr-o dată atât de calmă. Ce naiba îi făcuse? Căldura trupului lui o liniști de-a dreptul și își dori doar să închidă ochii și să doarmă acolo de parcă ar fi fost cufundată în cel mai confortabil pat.
Brusc rotițele începu din nou să se învârtă în mintea ei. Ce făcuse? Se pierduse cu totul și bufnise în fața lui. Era așa proastă! Dar ceea ce nu înțelegea și era atât de ciudat era faptul că se liniștise. Dintr-o dată! Mai avuse astfel de ieșiri, dar îi lua atât de mult să își revină în fire, iar când o făcea era sleită de puteri.
- Vezi? E mai bine acum. Șopti în părul ei.
- Nu te mai apropia vreodată de mine!
Îl împinse și înhăță ghiozdanul de pe jos apoi plecă spre clasă. Era o proastă.
Ea nu înțelegea nimic. Ce se întâmplase cu ea? Era atât de complicat să se înțeleagă pe sine, să-și înțeleagă reacțiile și dorințele pe care nu le manifestase până atunci.
El simțea că fata aceea devenise un mister. Iar el era mereu intrigat de mistere și cu cât le înțelegea mai puțin cu atât încerca mai mult să le dea de cap. Iar acum...nu înțelegea absolut nimic! Nimic! Parcă în creierul lui totul era o furtună și nu își putea scoate din minte privirea ei pătrunzătoare. Era atât de greu și complicat. Ascundea ceva! Ascundea ceva ce nimeni nu observase că ascunde. Nimeni nu văzuse lacrimile ei ascunse cu dibăcie și nimeni nu observase durerea ce zăcea în micul ei suflețel. Era ceva ce o distrugea! Ceva ce nu își putea da seama ce era...Ce ascunzi dragă brunetă? Ce e zăvorât în adâncul sufletului tău atât de îngrozitor încât nu lași pe nimeni să vadă? Ce te distruge? Poate fi sufletul tău vindecat? Pot vindeca sufletul tău, micuțo? Indiferent ce va fi, voi afla ce ascunzi, îți voi arăta că nu toți îți vor răul, am să îți arăt ce înseamnă fericirea!