Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 33

      Știi acel moment când te afli într-un loc și totuși simți că nu ar trebui să fi în acel loc? Știi acel moment când mintea-ți spune "nu" și totuși faci lucrul interzis? Știi acel moment când ar trebui să faci ceva și totul îl faci pe dos? De ce? Fiindcă pur și simplu te lași condus de instinct. Iar asta, ei bine e cel mai periculos. Niciodată, dar niciodată să nu te lași condus de instinct! Instinctul e periculos, viclean și scoate la suprafață adevărata ta față. Exact cum se spune că la nervii persoanele dau cărțile pe față și spun ceea ce gândesc cu adevărat. Ei...eu nu am făcut asta...bine, poate uneori când îmi ies din fire să spun ceva ce apoi regret, însă mult mai periculos e instinctul. Să te ferească Sfântul să faci o alegere importantă luându-te după instinct și lăsând mintea deoparte. Nu! Niciodată să nu faci așa ceva, mintea va alege mereu cele mai bune, logice și corecte decizii. Chear dacă, ție nu îți convine, nu vrei sau nu-ți place, în schimb instinctul face ceea ce vrei, nu ce trebuie.  De ce să faci ceva din instinct pe care nu ai siguranță când poți face ceva de care ești sigur că vei ajunge într-un punct. Mereu m-a speriat necunoscutul, mereu am evitat lucrurile pe care nu le înțelegeam. De mică am fost o persoană logică, gândeam foarte mult și făceam un lucru gândindu-mă la consecințe și câștiguri. Adică de exemplu, să spunem că aveam 5$ cu toate că nu aveam niciodată atâția bani, nici acum nu am dar în fine... Aveam 5$, și mergeam într-un magazin să-mi iau ceva de mâncare fiindcă cum am mai amintit, de mică am fost obligată să mă îngrijesc singură fiindcă părinților mei...nu le păsa de mine. Simplu. Ok, și să spunem că vedeam...nu știu...o ciocolată. Ca și copil, ce nu avusese parte de dulciuri eram foarte, foarte doritoare de așa ceva. Însă, oricât de poftă mi-ar fi fost și aș fi mâncat și cu ochii măcar o bucățică, nu-mi luam. Fiindcă dacă mi-aș fi luat ciocolata nu mai aveam bani și de ceva de mâncare. O pâine...ce știu eu, ce mi-aș fi luat eu acolo. Așa că înghițeam în sec și ceream pâinea în locul ciocolatei. Și acum fac exact la fel, fiindcă indiferent cât de "matură" sunt încă mi-aș dori să pot copilări. Să mă joc...să port și eu rochițe...să mănânc dulciuri...să râd, să n-am griji... Doamne....cât mi-aș dori. Dar...asta-i viața. Trebuie să accept realitatea nu să scufund în vise prostești. Am dus o copilărie grea, una pe care nu i-o doresc nimănui. Cum e să n-ai ce să mănânci? Să-ți fie foame și pur și simplu să nu ai ce băga în gură? Voi, nu mă veți înțelege niciodată fiindcă nu știți ce înseamnă foamea, neajunsurile. Voi aveți părinți ce vă iubesc, vă dau să mănânce, vă cumpără haine scumpe, tot ce vă doriți, voi aveți orice. Iar eu nu am nimic. Nu știți cum e, fiindcă nu ați trecut prin ce am trecut eu. Așa a fost să fie, nu? Nici măcar nu ar fi terbuit să trăiesc. Poate de aceea eu am viața asta. Fiindcă nu merit să trăiesc. Dar ce am făcut? Ce? Am greșit eu cu ceva? Ce am făcut? Cui i-am făcut eu rău? E vina mea că m-am născut? E vina mea că trăiesc? Se pare că viața asta nu ezită absolut deloc să mă lovească pentru asta! Pentru că trăiesc. Iartă-mă viață că trăiesc!

       Mi-am ridicat capul oftând de pe pieptul lui Kevin și mi-am ridicat ochii spre el privindu-l printre gene. Ochii verzi străluceau și totodată erau atât de întunecați, îmi păreau triști, îndurerați... Mi-a mângâiat atât de suav obrazul iar ochii mi s-au umplut involuntar de lacrimi. Speram să nu observe datorită apei ce curgea pe noi.

    -De ce...de ce-i făcuto? Am suspinat.

      Ei bine, mai devreme vorbeam despre instinct. Și uite-l. Offf....cât de proastă sunt. Ba l-am atins pe piept, ba m-am lăsat sărutată de el...acum, îl întreb de ce a făcut-o. Și ce aș vrea să aud? Că a făcut să râdă de mine? Să-mi demonstreze că sunt slabă și poate face ce vrea din mine? Ei bine, știu deja răspunsul.

      -Asta te roade, Tara? Asta te face să te comporți așa? S-a încruntat trecându-și degetele peste obrajii mei și ștegrgându-mi petele de sânge de pe față.