Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 51

 

   Pov. Tara

    Am spus vreodată că sunt o idioată? Am mai spus că fac cele mai proste decizii? Nu? Atunci o spun acum! Sunt o idioată ce face cele mai proaste decizii. Uneori sunt așa o mare proastă! Cum naiba am putut eu să accept nebunia aia de pariu? Cum naiba? Ce crezusem? Că va pierde intenționat să mă sărute? Of...ce proastă sunt. Normal că n-a pierdut! Doar e perfect la jocul ăsta.

      O Doamne! O Doamne! El...ce proastă sunt! El o făcuse intenționat! Doamne ce proasta sunt. Îmi arătase jocul, se prefăcuse că pierde mereu și apoi îmi spune că mă poate bate. A făcut-o intenționat! Ce idioată că l-am crezut. Știuse că va câștiga. Of!

       -Ai făcut-o intenționat, nu? Te-ai prefăvut că pierzi să mă faci să accept pariul și ai câștigat, nu? L-am întrebat când am ieșit din mall și ne îndreptam spre mașină. Îmi strânse mâna într-a lui și îmi zmâbi trăgându-mă mai aproape.

       -Posibil...Spune-mi, ești bosumflată fiindcă va trebuii să rămâi la mine sau fiindcă nu primești sărutul? Mi-am ridicat capul din pământ și l-am  privit când mi-a deschis portiera. M-am sprijinit de ea o clipă ridicând din umeri.

       -Ambele? L-am urmărit cu privirea ocolind mașina râzând și urcându-se la volan.

      - Seara încă nu s-a terminat...cine știe? Poate mai putem pune un pariu să câștigi și tu ce-ți dorești. Cuvintele lui mă făcură să zâmbesc și să-mi las capul sprijinit de geam bucurându-mă de prezența lui, sau mai bine zis de prezența mea în preajma lui.

         -Vrei să ne întoarcem? Zâmbetul i-a dispărut privindu-mă cu intensitate făcându-mi inima să tresare.

        -Pâi și pariul meu? A zâmbit urmat de mine și a pornit mașina.

       -Perfect. A spus.

     Mi-am întors capul și am privit străzile goale ce așa, în semiîntuneric păreau pustiite, stranii, înfricoșătoare. Dacă n-aș fi fost cu Kevin mi-ar fi fost teamă să merg singură noapte, mereu mi-a fost frică de întuneric, dar cu el...cu el nu mai e la fel. Nimic nu mai e la fel. Nici nu mi-am dat seama cât de multe s-au schimbat de când a apărut el. Când de mult m-am schimbat eu! Eu m-am schimbat. Niciodată nu m-aș fi imaginat așa, macheată, îmbrăcată astfel, alături de un băiat și ieșind în oraș ca...ca o persoană normală. Înafară de luna în care stătusem certați din cauza unei prosti totul fusese în regulă, în sensul că fusese chiar bine. Dar...acum îmi reveni în minte toate trăirile din această lună, schimbarea mea bruscă, fumatul, consumul alcoolului și a drogurilor, accesele de furie, toate aceste...doar din cauza lui, doar din pricina că nu eram cu el, că nu puteam vorbi, nu puneam să-l privesc și să nu mi-l doresc aproape. Doar din cauza depărtării lui de mine, eu mă schimbasem 180° negativ, și cum apare el...uită-mă! Cu zâmbetul pe buze, râzând, simțindu-mă bine, bucurându-mă de fiecare clipă și dorindu-mi lucruri pe care n-aș fi crezut că le pot primi, dar acum cred. E atât de ciudat...

      Kevin mă influența ba în mod pozitiv, ba negativ. Și asta doar prin simpla sa prezență. E ciudat, și bine, dar și rău. Dacă se va depărta pentru totdeauna, fiindcă asta se va întâmpla, nu avea cum ca el să rămână lângă mine mereu, atunci ce voi face! Și dacă va mai sta, ce voi face atunci! Sunt sentimente ciudate, copleșitoare, ce mă împing tot mai aproape de el, și mă întreb: Cât de departe pot ajunge? Dar eu ce simt până la urmă? Nu pot spune că nu suntem prieteni, fiindcă ieșim, vorbim, râdem, glumim, exact ca niște prieteni, dar nu pot spune nici că suntem prieteni, fiindcă prietenii normali nu se sărută, prietenii nu vor să doarmă unul la celălalt, în același pat, prietenii normali...nu simt ce simt eu, nu că aș ști eu ce sunt prieteni, dar clar noi nu eram doar atât. Sau...poate că eram?