Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 30

     Pov. Tara

    Oare făcusem ceva greșit? Nu înțelegeam... De ce mă privea în felul ăsta? Parcã mai avea puțin și sărea pe mine, părea încordat și distrat... Ce-i cu tine Kevin?

       Fetița vesela se opri în dreptului unei mași. Și cemai mașină! Un ditamai BMW-ul în toată splendoarea sa stătea în fața mea. Dacă aș putea mai mult ca sigur l-aș fura. Și nu glumesc.

    -Serios? 4x4? Pe ăsta de unde-l mai ai? Am întrebat încruntată.

    -Nu-i al meu. Mă informă în timp ce deschise portiera din spate și ridicând-o pe fetiță în brațe și urcând-o în scăunelul său special și punându-i centura. E a tatălui meu însă mi-o împrumută când ies cu Zo... știi, nu pot s-o iau pe motor... Îmi zâmbi închizând portiers și deschizându-o pe cea din față fàcându-mi semn însă până să apuc sã fac vre-un pas câinele sări și-mi ocupă locul. Locul meu de lângă Kevin!

     -Rex, jos! Mișcă! Spuse supărat spre câine. Acesta începu să se milogească josnic.

     -Lasă-l, Kevin! Pot sta în spate... bombăn dând ocol mașinii. Kevin închise portiera câinelui privindu-l urât apoi dădu roată mașinii și îmi deschise portiera zâmbindu-mi viclean. Își așeză mâna pe spatele meu iar eu am oftat străbătută de un fior fierbinte. Am intrat lângă Zo ce zâmbea cu gura până la urechi și îi mângâia capul câinelui ce stătea aplecat printre scaune.

      -Câine prost...bombăn printre dinți fără să fiu auzită însă se pare că câinele ăsta nu era surd.

     Începu să latre spre mine apoi se întoarse îngâmfat și stând în șezut pe locul... locul meu! Acolo ar fi trebuit să stau eu! Eu!

     Kevin intră în mașină, își puse centura iar eu i-am imitat gestul. L-am văzut cum apăsă pe un buton de pe ușă iar geamul câinelui se lăsă în jos. Acesta lătră mulțumit și își sprijini labele pe marginea geamului scoțând capul pe geam cu limba scoasă în timp ce Kevin porni mașina și o luă din loc.

         Mă simțeam rău...îmi era rău! Capul mă durea din ce în ce mai tare iar amețeala ce nu mă lăsa nici o clipă îmi strica și mai rău dispoziția. Nu era de ajuns că javra îmi luase locul de lângă Kevin trebuia să-mi fie și rău?

       -Tara, ești bine? Pari cam palidă... Mă privi Kevin în oglindă.

      -Da...da sunt bine. De ce nu aș fi? M-am bâlbâit jucându-mă cu mâinile în poală.

      - Esti ațitată. Îmi spuse Zo și făcu semn spre mâinile mele iar eu am tras cât de mult am putut de mânici să-mi ascund vinețeala articulațiilor degetelor. O! Te-ai lovit? Si Kev s-a lovit la mâna. La fel ca tine. Ale buba, la dezete. Alată-i Kev! Îl rugă fetița.

      Kevin tăcu. Nu făcu niciun gest ci doar se prefãcu că nu aude conversația și privește concentrat prin parbriz. M-am încruntat. Acum ce? Ignoră? Ah, ce-aș vrea să-l strâng de gât. Hai Kevin! Arată-mi unde te-ai lovit! Nenorocit, nici măcar nu s-a lovit! A făcut-o intenționat! I-am observat mâna dreaptă strânsă puternic pe schimbătorul de viteze și am strâns din dinți. Ha, e mai rău ca mine! Ar trebui să-mi pese? Nu! Lui nu i-a păsat când a ridicat mâna la mine! Nici măcar nu a încercat să-mi explice, tãntălăul. Poate că nici nu avea ce să-mi explice! Poate nici nu-i pare rău. De ce i-ar părea rău pentru una ca mine? El nu se uită la mine, el se uită la alea cu silicoane, bani și faimă. Cu cele ca mine doar se jocă, doar își bate joc.

      Asta îmi mai trebuia! Să mă enervez că în rest le am pe toate! Ah, Doamne! Mi-am lăsat capul în jos și l-am prins în palme mârâind ușor și încercând sã mă calmez, nu vreau vreo scenă cu copilul aici! De Kevin nu mă feream cine știe ce, el știa nebunia mea. Dar... ce naiba sunt astea? De ce am momente când simt că turbez? De ce? De ce nu știu să mă controlez, eu, nu Kevin fiindcă mână acum doar el reușise să-mi oprească stările astea nenorocite!