Cᴇɪ ᴀʟᴇșɪ

🌿 Simbolul aleșilor 🌿

   Trecuseră săptămâni întregi de antrenamente grele. Însă aceștia mai aveau de găsit încă doi aleși.

    În ultima vreme, Eric devenise mai stresat și îngrijorat, iar ceilalți luaseră treaba mai în serios, văzându-l în această stare. Nu era o glumă. Nu era un joc. Sau poate că era, dar un joc de vieți...și nu numai ale lor, ale întregii omeniri.

    Kirra intră în camera iubitului său, îngrijorată și tensionată.

   — Ești bine, Eric? îl întrebă ea și se așeză lângă el, punându-i mâna pe umăr.

   — Nu, nu sunt! A trecut prea mult, Kirra! Cei doi aleși trebuiau să ne găsească sau trebuia să îi găsim noi pe ei!! își pierdu Eric calmul, gesticulând nervos din mâini.

   — Hei...O să fie bine, îi vom găsi! Nu-ți face griji! îl încurajă ea.

   — Nu o să fie! Cei doi nici măcar nu sunt antrenați! se ridică el furios din pat.

   — Trebuie doar să te calmezi..., încercă Kirra să-l liniștească.

   — Lasă-mă singur! Te rog...

   — Bine..., oftă Kirra și ieși din cameră.

   În același timp în care Kirra ieși din cameră, din cealaltă parte a holului veni Michael. Acesta se ciocni de Kirra zdravăn.

   — Îmi pare foarte rău! spuseră ei în același timp, apoi chicotiră.

   — Nu-i nimic! vorbiră iar cei doi simultan. Mai chicotiră o dată și plecaseră fiecare cu treaba lui.

    Pentru Carla totul era în ordine. Căpătase noi puteri, le îmbunătățise pe cele vechi...Doar un lucuru îi cam lipsea: timpul petrecut cu Kirra. În ultima vreme toți fuseseră stresați și ocupați numai cu antrenamentele. Iar cele două nu prea mai vorbeau. Înainte nu exista zi în care să nu bârfească puțin. Dar...parcă totul se schimbase. Parcă timpul le schimbase.

   Kirra ciocăni în ușa Carlei. Își ridică privirea spre literele aurite scrise pe ușă și citi: " Carla Hurts". Trecuse ceva de când nu mai atinse ușa aceasta. Antrenamentele și gândul că nu au timp decât pentru a învăța să supraviețuiască, folosindu-și puterile, le distanțase. Dar nu era prea târziu...

   — Intră! strigă Carla din camera sa. Kirra deschise ușa, intră și o închise la loc. Carla fu uimită de apariția prietenei sale, dar și bucuroasă.

   — Oh, Kirra! fu surprinsă Carla.

   — Hei...

   — Ia loc lângă mine, îi făcu semn Carla.

   — Eu..., zise Kirra. Nu putu să continue fraza. Se așeză lângă ea, iar o lacrimă i se scurse pe obraz.

   — Doamne! Kirra, s-a întâmplat ceva? se îngrijoră Carla.

   — Îmi pare atât de rău, Carla... Mi-e teamă că nu vom mai fi la fel de apropiate ca înainte. Mi-e teamă că voi pierde o prietenă așa de bună ca tine..., începu Kirra să plângă. Carla o îmbrățișă strâns, mângâind-o pe spate.

   — Stai liniștită... Nimeni și nimic nu poate rupe legătura dintre noi. Vei rămâne întotdeauna ca o soră pentru mine, zâmbi Carla cu lacrimile în ochi, deși Kirra nu o putu vedea.

   Trecu un moment până când se liniștiră. Atunci Carla observă ceva pe ceafa prietenei sale.

   — Când ți-ai făcut tatuaj și nu mi-ai spus? se prefăcu ea supărată.