Cᴇɪ ᴀʟᴇșɪ

Praf și pulbere

   Oliver mergea de mult timp cu spatele și cu sabia care-l urma de fiecare dată, venind după inima lui. Ajunsese printre copacii sumbrii și goi, total lipsiți de viață. Transpirase mai mult decât o făcuse până acum și habar n-avea ce să facă. Aruncă o privire în spate și văzu că nu peste mult timp, avea să se ciocnească de trunchiul uscat al unui copac. Și dacă asta avea să se întâmple, nu mai avea scăpare.

   Oliver simți cum panica preia controlul asupra lui și începu să tremure. O fi fost el cel mai deștept dintre toți, dar încă mai trebuia să învețe să-și folosească inteligența și în situații extreme.

   Până să găsească o soluție, se ciocni de copac, iar, plutind, sabia veni după el. Cuprins de teroare, razele X verzi și subțiri, ca niște lasere îi ieșiră din ochi, iar atunci îi veni o idee. Își roti capul, mișcându-l ciudat, în toate direcțiile, de parcă ar fi fost retardat. Astfel, procedând așa mult timp, reuși să facă fărâmele sabia. Ce mai rămase din ea i se înfipse în piept, găurindu-i tricoul și rănindu-l. Oliver icni, dar își mulțumi în gând că scăpase așa ușor.

   Gâfâind ușurat, își lăsă trupul să cadă lângă trunchiul copacului, în zăpadă. Oftă și reuși să se liniștească, apoi își aminti de ceilalți aleși, iar îngrijorat, se ridică de jos. Imediat cum își ridică privirea, îl zări pe Eric venind spre un Exilien. Oliver se ascunse după copac, încercând să-l spioneze de la depărtare. Ar fi reușit dacă cineva nu l-ar fi dat cu capul de copac atât de tare, încât să leșine.

***

   Cu mintea tulbure, Kirra încercă să se ridice în picioare, pentru a ajunge la Carla. Își adună toate forțele și o luă la goană direct spre Carla ce zăcea nemișcată în zăpada albă. Pe drum, își simțea picioarele ca de gelatină, moi și necontrolabile.

   — Carlaaa! urlă Kirra, iar picioarele parcă i se transformară în jeleu și căzu jos.

   Tina și Ely urmară scena îngrozitoare, zbătându-se în interiorul lor, fără niciun succes. Eric apăru de undeva, din spatele unui copac, urmărind bătălia în liniște. Michael se lupta singur cu Exilienii, până când aceștia o observară pe Kirra, iar aceasta deveni ținta lor.

   Kirra se ridică de jos, simțind cum genunchii o dureau cumplit, dar nu mai mult ca sufletul. Dădu să alerge din nou, să-și continue drumul către Carla, dar... Unul dintre Exilieni aruncă un glob alb-argintiu, strălucitor spre ea. Kirra își îndreptă privirea spre traiectoria globului de energie, însă nu apucă altceva să facă înaintea contactului, decât să-și închidă ochii.

   Impactul fu ciudat. Kirra se simți strivită de un alt corp. Capul i se lovi tare de zăpadă, dar reuși să deschidă ambii ochi. La început văzu în ceață, dar vederea i se limpezi. Durerea de cap și nu numai, nu-i dispăru. Visase? Murise? Era în rai? Era în iad? De fapt, trăia.

   Roșcata se ridică în șezut și-și duse mâna la frunte. Era rănită. Sângele îi murdări buricele degetelor, dar când observă cu adevărat ce se întâmplase, îi înghețe sângele în vene.

   Michael se aruncase în fața ei, o protejase, se sacrificase pentru ea. Greutatea care o simțise era, de fapt, corpul lui. Pur și simplu se gândise numai la ea, nu îi păsase dacă avea să moară. Ba din contră, se bucurase că avea să o salveze.

   Exilienii nu mai mișcaseră nici un deget. Eric, Tina și Ely nici atât. Nu că Eric n-ar fi putut...

   Kirra încă nu-și putu reveni din șoc. Își îndreptă mâinile tremurânde spre trupul lui Michael și-l împinse după ea. Roșcata se ridică în genunchi lângă el și-l zgâlțâi cu lacrimi amare în ochi. Nimic. Michael rămase la fel, cu ochii închiși și cu o pată de praf albăstrui pe gât.

   " Nu, nu, nu poate fi așa...! Nu! Michael se preface, Michael e în viață. Michael..." gândi ea de parcă ar fi înnebunit, dar nici mult nu mai era.

   — Michaeeeel! strigă ea cu toată puterea, lăsându-se puțin deasupra trupului celui nemișcat.

   Eric se uita la scenă, ca și când ar fi urmărit un film. Îi mai lipseau floricelele și un pat comod. Ely ardea pe interior, iar Tina se zbuciuma fără sens. Carla zăcea departe, la fel ca Michael. Oliver apăru de nicăieri și se strecură fără să-l observe Exilienii. Cu o rană uimitoare la frunte, din care i se scurgea neîncetat sânge, tot reuși să gândească. Oricât ar fi vrut să o ajute pe Kirra, n-avea ce face. Știa că au pierdut lupta aceasta și că sfârșitul bătea la ușă. Cel puțin așa simțea. Se târî până la Carla și începu să o tragă după el printre copaci, dar fu tras în jos, urmând să fie înghițit de zăpada mișcătoare.

   Durerea Kirrei se transformă în răzbunare, iar răzbunarea într-o furie sălbatică, niciodată simțită de această luptătoare de neoprit. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare, de parcă ar fi întreținut focul interior din sufletul ei.

   Kirra își ridică brusc capul, ca în filmele de groază, spre Exilieni și nu mai văzu nimic în fața sa. Furia imensă luă control asupra ei, iar vulcanul din inimă erupse violent. Ochii i se transformară într-o culoare de bleu electrizantă, ca niște fulgere amenințătoare. Simți cum se încarcă cu o energie de neoprit, gata să explodeze.

   Kirra se ridică de jos și-și puse mâinile în față, tremurând, abia putând să-și potolească puterea imensă. Zâmbi în colțul gurii, aducându-și aminte de ceea ce-i spunea Michael când se supăra pe ea. Așa le răspunse și ea, Exilienilor.

   —  Arrivederci! strigă ea către Exilieni, cu un rânjet periculos.

   Atunci, din mâinile sale ieșiră, ca o avalanșă de energie acumulată, două raze letale de lumină albăstruie orbitoare. Se porni o furtună, mai de grabă o vijelie, cauzată de puterile Kirrei, iar nimeni nu mai putu vedea nimic. Doar un etern alb, care te-ar fi dus cu gândul la rai, cu gândul că ai fi murit. Probabil așa și era. Probabil trebuise să se sacrifice cu toții, pentru a scăpa odată și pentru totdeauna de Exilieni. Bine zis: probabil.

   Toți aleșii se treziră ca după o explozie, într-o ninsoare densă.
Ely și Tina nu mai erau imobilizate de nicio forță. Carla, Oliver, Chanel și Michael își reveniră ca prin minune. Singurul semn că fuseseră aproape uciși era praful albastru din locul în care fuseseră atacați.

   Kirra își ridică puțin capul, fiind lângă Michael și zâmbi văzându-l că se mișca. Orice parte din corp o durea. Dacă ar mai fi avut vlagă, ar fi urlat din cauza durerii insuportabile care o secătuia de orice putere. Se simți "bine", gândindu-se că reușise să-i salveze pe ceilalți.

   — I-am făcut praf și pulbere! rânji Kirra și tuși, auzindu-l pe Michael care se dezmeticea și el. Văzuse în depărtare praful ce se ridica în aer, văzuse ce mai rămase din Exilieni. Și ei m-au făcut la fel! continuă ea, iar Michael auzi tot ce spuse și își reveni subit. Auzi ecoul vocii lui, apoi auzi cum ceilalți alergau spre ea. Simți cum își pierde conștiința, probabil acestea fiind ultimele ei clipe de agonie, dar fu mulțumită de sfârșitul de care avea să aibă parte.

___________________

Șoc și groază! Vă vreau părerea în comentarii neapărat la acest capitol!