Cᴇɪ ᴀʟᴇșɪ

👽 The abduction 💘

   Michael stătea în patul său de o zi întreagă. Chanel dormea cocoloș la picioarele lui. Ely era lângă el și nu-l scăpa din ochi, chiar dacă el doar zăcea.

   Inima îi era zdrobită. Își dori să fi fost ea lovită în locul lui. Nici ea nu știa cum se îndrăgostise de el. Pur și simplu îi furase inima de cum îl văzuse. Dar ce o durea cel mai tare era faptul că el nici nu se uita la ea, ba din contră, el era îndrăgostit nebunește de Kirra.

   Ely oftă zgomotos când se gândi la Kirra și Michael împreună. Michael își mișcă mâna dreaptă ce se află deasupra păturii. Ely observă și își puse imediat mâna peste mâna lui, strângându-i-o.

   — Kirra..., murmură Michael cu ochii închiși. Ely se făcu că trece cu vederea numele rostit de el.

   — Sunt aici, nu-ți face griji, îi răspunse ea fără a preciza că nu e Kirra.

   — Kirra..., bolborosi din nou, Michael. Ely îi puse mâna pe frunte și îi mângâie capul.

   — Sunt Ely, îi mărturisi în final Elysa cu o urmă de regret.

   Michael își deschise ochii și se îndepărtă de mâna Elysei. Acesta se ridică în șezut, încruntându-se și ducându-și o mâna la cap.

   — Unde e Kirra!? o repezi Michael speriat.

   — Nu știu..., îi zise ea și își lăsă privirea în jos.

   — Cum nu știi? Oh, Doamne!! Nu ați găsit-o? făcu el ochii mari, speriat de moarte. Ely oftă și-și dădu ochii peste cap. Michael sări din pat.

   — Sigur e bine. Nu înțeleg de ce îți faci așa de multe griji... Tu erai cât pe ce să mori, nu ea! își ridică ea puțin tonul, descărcându-se.

   — Ce? Tu îți dai seama ce spui, Elysa? Cum adică îmi fac așa multe griji!!? îi spuse el, aproape țipând la ea de nervi.

   Ea mai că vărsă o lacrimă. Se ridică de pe marginea patului, și se opri în fața lui. Se uită în ochii săi, iar gura îi deveni o linie. Aceasta merse înainte, dând peste Michael și ieși din camera lui, trântind ușa. În pofida tuturor zgomotelor, Chanel nici nu se mișcă din locul în care stătu.

***

   Temperatura toamna în Philadelphia era călduță. Deși mai erau zile în care ploaia și vântul atacau cu plăcere pământul, în general se înregistrau chiar și 20°C la prânz. Soarele ieșea din spatele norilor, ca un rege ce-și făcea prezența pe tron, ajutându-și regatul prin trimiterea razelor sclipitoare asupra naturii. Norii îi făceau loc mărețului soare, ca niște simplii slujitori.

   Eric o scosese în oraș pe Kirra cu ocazia acestei zile însorite. Trebuiau să se bucure de fiecare zi și de fiecare moment pentru că ultimul semn că lupta va începe putea apărea în orice clipă.

   Kirra acceptase cu zâmbetul pe buze, uitând de ceilalți aleși, de prietenii ei buni pe care îi lăsase cu ochii în soare. Probabil toți erau extrem de îngrijorați pentru ea, dar Kirra se părea că nu se gândise și la asta. Pur și simplu era absorbită de lumea iubirii și a viselor când Eric era lângă ea. Zâmbete, momente de neuitat, fluturași în stomac, râsete..., parcă se întorseseră în trecut. Dar știm cu toții ce s-a întâmplat în trecut. Cum putuse Kirra să-l ierte așa de ușor?

   Roșcata îl aștepta pe Eric cu nerăbdare lângă mașina cu înghețată. Acesta îi spuse să-l aștepte acolo, pentru că avea să-i facă o surpriză. Kirra luă două înghețate la fel, cu două cupe: una cu ciocolată neagră și una cu vanilie. Plăti și în următoarea secundă văzu un extraterestru la un metru distanță de ea. Bătăile inimii îi accelerară instantaneu, iar ea încremeni. O cupă de pe înghețată căzu jos, murdărind asfaltul.

   Extraterestrul arăta exact ca acela pe care-l întâlniseră când se întorceau din Midland. Era un Exilien în toată regula. Acesta se apropie cu pași grăbiți spre ea, mergând pe lângă oameni fără să-i sperie și să-i îngrozească. Kirra era prea șocată pentru a se mișca. Exilienul o apucă de mână și o trase după mașina cu înghețată. Kirra scăpă ambele înghețate pe jos. Ea nu apucă nici să spună ceva, sau să se apere, fiindcă Exilienul apăsă pe un buton de pe armură, iar el și ea dispărură ca prin magie.

***

   — Cine știe ce a pățit! La naiba cu Eric!!! se agită Carla, plimbându-se de colo-colo, de-a lungul coridorului.

    — Liniștește-te! O să o găsim..., Oliver veni după ea și o făcu să se oprească. O îmbrățișă, mângâindu-i capul, iar Carla se mai liniști puțin.

    Ely ieși din camera lui Michael, fără ca măcar să se uite la cei doi. Două lacrimi colorate i se prelinseră pe obraz. Aceasta se îndreptă cu pași mari spre camera sa. Carla se desprinse din brațele lui Oliver și se uită după Ely. Elysa intră în camera ei și trânti ușa. Carla se uită spre Oliver, iar el dădu nedumerit din umeri. Peste două minute, Michael ieși din camera lui, murmurând ceva nervos și îndreptându-se spre ei.

    — Spuneți-mi, vă rog că ea este aici! Kirra este aici, nu? îi întrebă Michael cu sufletul la gură și plin de îngrijorare.

     — Kirra nu-i aici, Michael... Nu știm unde este. În noaptea aia te-am găsit doar pe tine, îi răspunse Carla la fel de îngrijorată.

    — La naiba! La naiba cu toți și cu toate! În noaptea aia am găsit-o pe Kirra leșinată și rănită grav! Oh, Doamne! Și voi nu ați găsit-o..., Michael se îngrozi. Își trecu palma peste gură extrem de nervos și panicat. Acesta o luă la goană pe scări și într-o secundă ieși pe ușă afară.

   Oliver și Carla rămăseseră încremeniți. Șocul pe care-l avuseră parcă îi electrocutaseră.
Carlei nu i se mai întâmplase să mai aibă o criză de la pierderea mamei sale. Iar acum, avea să aibă alta.

   Gura îi rămase întredeschisă de groază. Inima îi începu să-i bată din ce în ce mai repede, simțind cum o ia razna. Începu să respire sacadat, aproape să gâfâie, deși nu alergase. Corpul, în special mâinile începură să-i tremure de-a binelea. Oliver observă îngrozit reacția Carlei. Aceasta începu să ia guri mari de aer, simțind cum nu mai poate respira.

   — C-cred c...ă am uun atac de panică, de abia reuși Carla să zică. Oliver îi apucă disperat capul între mâinile sale și o apropie de el, silind-o să se uite în ochii lui.

   — Carla, Carla... Ascultă-mă! Ține-ți respirația! Totul va fi bine! Sau cel puțin voi face tot posibilul să fie..., încercă el s-o liniștească. Carla tot nu reuși să-și țină respirația.

    — Nnu...p..pot, îi răspunse ea la fel de greu, simțind cum se sufoca cu adevărat.

    Oliver își îndreptă privirea spre buzele roșii și pline ale Carlei. Încă avea ambele mâini lipite de obrajii ei. Acesta acționă rapid, fără a mai sta pe gânduri. Își lipi buzele sale de cele ale Carlei într-un sărut neașteptat și brusc, îmbingând-o pe Carla până în perete. Sărutul o surprinse atât de tare pe ea, încât după ce el se desprinse de Carla, ea își revenise. Îi salvase viața doar printr-un sărut nevinovat.

    Cei doi se priviră șocați în ochii, analizând situația. Carla începu să respire din nou normal. Își trecu limba peste buze și se gândi la ce ar fi putu să spună. Oliver aștepta cu nerăbdare reacția Carlei. Pentru el, sărutul însemnase ceva mai mult decât ce ar fi trebuit. Sărutul trezise ceva din el.

   — Ăm...Ce a fost asta? se încruntă ea, zâmbind.

   — Te-am făcut să-ți păstrezi calmul..., îi răspunse el, înghițind în sec. O urmări cu atenție: ea îl privea profund în ochi, căutând alt răspuns, iar buzele îi erau arcuite într-un zâmbet viclean.

    Ochii ei, buzele ei, zâmbetul ei, chipul ei, vocea ei, atitudinea ei,...Ea îi trimitea fiori pe șira spinării. Oliver își dădu seama ce se întâmplase cu adevărat când o sărutase: își dăduse seama că era îndrăgostit.

     — Cred că mi-ai furat inima, Carla! trânti Oliver adevărul în fața ei. Cuvintele îi ieșiseră pe gură fără să vrea.