Cᴇɪ ᴀʟᴇșɪ

Home, sweet home

   Respirație... Inspirație... Lumină. Întuneric. Clipea încet. Inima-i bubuia. Răul o cuprindea și totul se oprea în timp...

    Un război stins de o rază orbitoare de lumină și numai praf și pulbere rămase în urmă.

   Sânge? Aproape. Dezastru? Total. Durere? Cruntă. Victorie? Oficială. Sacrificiul suprem? Probabil, nu se știe, se zbate între două lumi.

***

   — Kirra...Kirra, o zgâlțâi ușor Michael. Kirrraa! insistă el, dar degeaba. Îi privi inelul ce reflecta o lumină gri, cenușie, nu prea încurajatoare.

   Ochii lui Michael erau înroșiți, împodobiți cu cearcăne, dar nu de la plâns, de la atâtă durere ce-i arsese nu numai sufletul, ci până și lacrimile.

   Ochii celorlalți aleși și mai ales ai Carlei, vărsau un neîncetat izvor de lacrimi amare ce îi "usca" de orice putere. Cu toții erau copleșiți și încă nu le venea să creadă că roșcata care reușise să extermine toți Exilienii și în același timp să-i salveze și pe unii din ei, acum era la un pas de moarte. Până și pisica curcubeu, Chanel se simțea rău.

   Dar...Eric? Fix în acea situație decise să se facă nevăzut? Să se facă dispărut? Sau chiar i se întâmplase și lui ceva?

   Kirra zăcea întinsă pe pat, lipsită de viață, cu o stare critică. Sufletul ei se zbătea între două lumi, chiar dacă trupul său era nemișcat, scufundat într-o liniște artificială, apăsătoare.

   Michael îi luă mâna în palmă, privindu-i inelul și așteptând un semn de viață. Acesta reflectă, din senin, o lumină albăstruie, iar în secunda doi, Kirra îi rosti numele lui.

   — Michael..., șopti Kirra aproape fără să-și miște buzele uscate. Toată lumea veni mai aproape de ea cu sufletul la gură.

   — Sunt aici, mereu voi fi..., îi răspunse Michael, strângându-i puțin mâna, de emoție. Kirra deschise ochii brusc.

   — Slavă cerului! spuseră aleșii aproape în cor, ușurați.

   — Eric unde e? întrebă ea, observând dispariția lui. Michael își retrase mâna subit și se îndepărtă puțin.

   Ceilalți nu doriră să o supere cu adevărul, așa că nimeni nu răspunse nimic. Fiind ușa deschisă, Eric pătrunse fără a fi auzit.

   — Aici, răspunse el, rânjind puțin în colțul gurii. Unii dintre aleși tresăriră. De unde apăruse? Aceștia se depărtară puțin de Kirra, pentru a o lăsa să-l vadă pe Eric.

   Eric arăta ca la început. Nici urmă de aripile sale negre, sau de lumina veșnic întunecată din ochii săi. Părul castaniu cu diverse zone mai deschise, de nisipiu, era puțin ondulat și nearanjat. Sprincenele sale neuniforme, groase nu erau încruntate și asta era ciudat. Irișii ochilor, acum colorați într-un verde-gri straniu, aveau o sclipire gălbuie. Întunericul din ochii lui, vidul parcă dispăruse. Buzele de aceeași culoare ca a pielii sale, erau arcuite într-un zâmbet, ei bine, cam fals, dar nu chiar așa ca înainte. Ceva era putred la mijloc.

   Eric merse încet, cu privirea ațintită asupra chipului palid a roșcatei și lăsându-i pe aleși să-l analizeze uimiți în continuare. Probabil avea performanță în a-și juca rolul de băiat bun, sau poate că așa și era.

   Era îmbrăcat într-un pulover subțire, galben-muștar și o pereche de jeanși maronii, mai groși. Purta niște bocanci nisipii, deschiși la culoare.

   Pupilele i se dilatară când ajunse lângă pat, privind-o de sus pe Kirra. Roșcata îl privea prea slăbită de puteri ca să formuleze o propoziție pentru a începe discuția. Eric începuse să se holbeze la ea, fără a mai face vreo mișcare și făcându-i pe unii din aleși să se încrunte.