2 Players

Capitolul 22: Agonie totală

Am deschis ochii cu greu, pleoapele mele tremurând. Încerc să îmi mișc mâinile, însă îmi este imposibil, ele fiind legate de scaunul pe care sunt așezată. E tare și e făcut dintr-un lemn dur. Picioarele mele sunt supuse aceluiaș chin, fiind bine strânse cu o sfoară aspră de partea de jos a scaunului. Gura mea este de asemenea neajutorată, o bandă groasă de scotch fiindu-mi așezată pe gură. Ochii mei analizează locul unde sunt: o încăpere înaltă, slab luminată. Totul în jurul meu este gri, fiind la distanță egală. Sunt în mijlocul încăperii, mult prea departe de ieșire. Nu știu ce să fac. Membrele mele sunt imobilizate, gură să țip nu am și nici telefon nu mai posed. Nu mai este în buzunarul drept. Încep să mă foiesc, încercând să mă eliberez. Rezultatul? Încheieturi roșii și usturătoare. Încerc să îmi scot scotch-ul de pe gură, folosindu-mi buzele și limba. Reușesc să îmi dezlipesc puțin, însă este insuficient. Tot ce îmi rămâne este să aștept să vină cineva în încăpere și să aflu care este motivul pentru care mă aflu aici. Îmi propun să nu adorm, dorind să fiu în alertă secundă după secundă. Sunt într-o rază de lumină, una dintre puținele care intrau de altfel în depozit. Cel puțin aici cred că mă aflu. Într-un depozit părăsit. Sunt pierdută....Nici măcar nu știu dacă sunt încă în L.A. Pentru prima dată în viață mi-e frică.  Am pielea de găină și tremur, atât din cauza fricii cât și a răcelii care s-a lăsat peste hala enormă. Bluza mea de trening favorită nu mai e cu mine să îmi țină de cald, fiind acum îmbrăcată doar cu maieul negru și strâmt le care mi l-am luat pe dedesupt.

Minutelor trec pe nesimțite, lumina blândă a soarelui fiind înlocuită de lumina rece și insuficientă a lunii. Natura are un simț al umorului foarte ironic, ținându-mă tot timpul sub reflectoarele ei. Ochii îmi devin din ce în ce mai grei, fiind nevoită să mă dau bătută și să îi închid.

***

Un zgomot ca al unei uși trântite mă face să deschid ochii brusc. Se aud voci. Râsete. Oamenii care își dau ordine unul altuia. Pași care se apropie. Simt cum pulsul îmi crește rapid. Țintesc cu privirea ușa și văd cum clanța se mișcă, fiind iluminată de o altă rază batjocoritoare a lunii. Ușa se deschide brusc, trântindu-se brusc de perete. Un bărbat înalt iese, urmat de o siluetă feminină, tocurile ei răsunând într-un ecou continuu în încăperea enormă. Vine spre mine și se rotește în jurul meu. Are un zâmbet răutăcios pe față, ăsta e singurul lucru care pot să îl observ, restul trăsăturilor ei fiind în întuneric.

-Aprinde lumina! Vreau să văd scârboşenia! a strigat ea cu o voce foarte cunoscută mie. O voce care îmi bântuie visele. Jessica? Nu, nu are cum. Sau are?

O lumină puternică mă orbește, fiind nevoită să clipesc des, înainte să pot vedea ceva. Fac ochii mari când văd chipul care mi-a ruinat viața: Jessica Cambel. Acea şătenă malefică care ne-a făcut pe mine și Chris să ne despărțim.

-S-a trezit prințesa? întrebă ea scuipând ultimul cuvânt într-un mod grețos.

Mă uit fioroasă la ea și mârâi, nefiind în stare să scot un cuvânt, având banda pe față. Își apropie mâna cu gheare roșii de fața mea și îmi dezlipește scoth-ul rapid de pe față, făcându-mă să țip de durere.

-Oo, vai, am rănit prințesa! a spus ea batjocoritoare.

-Prințesă îi mă-ta! îi răspund eu cu aceeași monedă.

-Ooo! Blondă cu vocabular! Credeam că voi nu știți decât să ziceți da și bag-o!

-Vai, îmi pare rău, sunt vopsită! spun eu sarcastică.

- Nici măcar blondă naturală nu ești? Ce o fi văzut Chris la tine? Aa, stai! Știu! Pizda și gura!

-Nu crezi că te descri pe tine? Curvă! am spus eu tuşind.