2 Players

Capitolul 29: Alice

-Alice? am întrebat-o eu, nevenindu-mi să cred că ea chiar era în fața mea.

-Amanda? m-a întrebat folosind glasul meu speriat. Închide gura, pisi, că îți intră muștele în gură. Și nu mai căsca ochii ăia, nu te avantajează deloc.

Am zâmbit, fericită, având lacrimi în ochi. Nu am mai putut rezista și mi-am luat siameza în brațe. O iubeam mult și deabia acum am realizat cât de proastă am fost când am îndepărtat-o. Am început să plâng de fericire, uitând de machiaj. Alice m-a luat la rândul ei în brațe, sufocându-mă în una dintre îmbrățișările ei de urs, pe care le iubesc.

- Mi-a fost dor de tine, bruneta mea șuvițată.

- Și mie de tine, blondo.

Mi-a fost atât de dor de ea, încât am simțit nevoia să o strâng mai tare în brațe, simțind că dacă i-aș da drumul, se va evapora din nou din viața mea. Lumea întotdeauna s-a întrebat de ce noi două suntem prietene, având în vedere diferențele dintre noi. Eu, blondă, cu ochi albaștri, cu un corp care strigă că sunt inocentă. Ea bruneta rebelă, rockeriţă, care se îmbracă numai în negru și din piele. Deși la exterior suntem diferite precum cerul de pământ, la interior suntem identice. Cum am mai spus, suntem siameze. Gândim la fel, acționăm la fel și facem aceleași gesturi. Ne cunoaștem una pe alta din prima zi de grădiniță, când ne-am împrietenit ca să facem o năzbâtie. Aveam trei ani și, de pe atunci, eram dornică să fac tot ce era ieșit din comun. Îmi aduc și acum prima mea năzbâtie. Mă ascundeam după un zid și, când au venit copii mai mari,  am aruncat cu baloane umplute cu apă în ei, deoarece se credeau superiori mie. Atunci m-am împrietenit cu Alice, care a început să arunce alături de mine. I-am făcut să plângă pe cei din grupa mare. Am fugit alături de Alice și am bătut palma râzând de ceea ce tocmai am făcut. Au urmat apoi multe farse, care au constat în tăierea părului păpușilor, făcând "micile prințese" să plângă când le vedeau, lipirea copiilor de scaun cu Superglue și multe altele. Ne cunoașteam una pe alta mai bine decât ne cunoaștem pe noi înșine. Sau cel puțin așa obișnuiam, a spus vocea mea interioară cu tristețe în glas.

- Nebuno, dă-mi drumul! Mai am nevoie de plămâni, a spus Alice respirând greoi.

I-am dat drumul, zâmbind deoarece ne-am comportat de parcă ne-am fi văzut ieri ultima oară. M-am întors cu spatele,  vrând să intru în casă. L-am văzut pe Chris rezemat de tocul ușii, stând cu mâinile încrucișate și cu un zâmbet larg pe față. Se vedea clar că era fericit. I-am zâmbit la rândul meu, uitându-mă în ochii lui. O aud pe Alice:

- Amando, mai ești pe planeta Pământ?

M-am întors spre ea și am zâmbit ca o scuză, ridicând din umeri. Aceasta mi-a zâmbit înțelegător și i-a întins găleata cu salata de cartofi lui Chris. A luat-o zâmbitor și a plecat în casă, lăsându-mă singură cu Alice.

-Cine e bunăciuna asta? a întrebat Alice cu un zâmbet pervers și cu acea sclipire în ochi pe care o iubesc.

-Logodnicul meu, am răspuns eu fiind foarte mândră că e al meu și numai al meu.

-Logodnicul tău? Cine ești și ce ai făcut cu Amanda Bennet, fata cu inimă de gheață care pune bărbații pe jar?

Am chicotit și am ridicat din umeri. Alice mi-a făcut cu ochiul, acesta fiind felul ei de a spune "Glumesc, nu mă lua în seamă". A început să se caute prin buzunarele gecii ei de piele. A scos o cutiuță albă, care era legată cu o fundă albastră de mătase.

- Am vrut să ți-o dau atunci când.....Știi bine despre ce zi vorbesc, a spus Alice zâmbind trist.

Bineînțeles că știam. Cum aș putea să uit ziua în care am rămas singură fără nimeni care să mă susțină?! Și acum, mulțumită prietenei mele, mi-am amintit acea zi, toate sentimentele pe care le-am simțit în acel moment lovindu-se de mine ca un uragan, trimițându-mă înapoi în trecut.