Before

14.E doar o plăcintă.

   Capitolul 14: "E doar o plăcintă."

     Mama și Oliver mă așteptau în parcare, lângă mașină. Mama lovea rapid cu arătătorul marginea genții, în timp ce Oliver rotea cheile de la mașină pe deget. Cu siguranță văzuseră toată scena cu Lola iar acum probabil urma o predică lungă din partea mamei.

     — Cum vi s-a părut meciul? întreb spărgând liniștea în timp ce urcam pe bancheta din spate.
     Liniștea îmi răspunsese în locul lor, până când mama și-a dres vocea și a spus:

     — Săraca fată a plecat acasă cu nasul spart doar din cauza ta, mă mustra ea.
     Aș fi vrut să îi spun că nu îmi păsa prea mult, dar a trebuit să mă gândesc la un răspuns mai bun.

     — În câteva ore o să își revină. Eu cred că deja e mai bine, încerc îi explic mamei.

     — Pentru Dumnezeu, Victoria, ai văzut-o pe fata aia? îl aud pe Oliver spunând de la volan. Nu era prima dată când îmi lua partea, și îmi plăcea când făcea asta, pentru că însemna că o enervam pe mama împreună.
     Eu și Oliver râdeam în timp ce mamei îi ieșeau aburi pe nas. Rotițele i se învârteau ceea ce înseamnă că trebuia să îi vina o idee dar spre uimirea mea nu a mai spus nimic tot drumul.

     Ajungem acasă și pot simții mirosul plăcintei făcute de mama de la un kilometru. Alerg spre bucătărie urmărind mirosul plăcintelor calde, iar când eram pregătită să iau o felie mama mă oprește agâțându-se de încheiatura mea. 

     — Oprește-te! Spune aproape râzând.

     — Haide, mamă, îmi este foame. Lasă-mă să mănânc, te rog, îi spun si mă așez la masă. Mama ia plăcinta și o duce pe masa în sufragerie. Arătam ca un bebeluș căreia tocmai i se furase bomboana.

     — Mamă! îi arunc o privire rugătoare dar ea nici nu se uită la mine.

     — Plăcinta asta trebuie să ajungă la o prietena, iar tu, o să o duci.

     — Eu? O întreb cu ochii mari de uimire.

     — Da, venii un răspuns scurt de la ea. Eu și Oliver o să fim plecați câteva zile la Seattle, iar tu trebuie să plătești cumva pentru ce i-ai făcut fetei ăleia, am auzit-o spunând.

     — Poftim? Întâi mă pedepsești trimițându-mă cu o plăcintă de binefacere iar acum îmi spui că tu și Oliver plecați la Seattle.
     Uram când se întâmpla asta, și se întâmpla al naibii de des. Mama și Oliver plecau des la Seattle din cauza jobului lui Oliver, însă mereu mă anunțau în ultimul moment.

     — Ți-am lăsat bani în dormitor. Numărul Clarei e scris pe o hârtie în bucătărie, o suni dacă ai nevoie de ceva. Nu uita să mă suni când te întorci acasă.
Presupuneam că Clara era străina.

     — Plecați acum? Îmi scutur capul de câteva ori din cauza socului.

     — Avem avion într-o oră, plecăm acum că sa ajungem la timp. Vine spre mine si mă sărută părintește pe tâmplă. Pa, scumpo, a continuat ea apoi a ieșit pe ușă cu Oliver în urma ei care ducea două valize.

     Imediat ce rămân singură dau cu piciorul în canapeaua de lângă mine. Îmi părea rău pentru ce am făcut acum câteva secunde din cauza durerii care puse stăpânire pe piciorul meu.
   
     Petrecusem prea mult timp stând întinsă pe canapea. Trei sau patru ore? Pierdusem deja noțiunea timpului, iar când am aruncat o privire pe geam observasem că se întunecase deja și începuse ploaia. Într-un sfârșit mă ridic de pe canapea și urc în dormitor pentru a mă schimba.
Tricoul meu cu Guns N' Roses venea perfect pe mine, iar în combinație cu blugii negri arătam super. Mă încalț apoi îmi iau jacheta din cuier și plăcinta de pe masa, lângă care era scrisă adresa la care trebuia să ajung.

     Când în sfârșit deschid garajul, Bentley-ul este lovit de picăturile de ploaie. Nu m-am plimbat prea mult cu el de când Oliver mi l-a făcut cadou dar o plăcintă nu se cară singură. Imediat ce urc în mașină garajul se închide în urma mea iar eu bag viteză pentru a ajunge cât mai repede. Adresa nu era departe, în aproape douăzeci de minute aveam să ajung la destinație. Lăsam plăcinta stupidă și mă întorceam acasă cât de repede puteam.

     Parchez mașina în fața unei case cu două etaje apoi cobor și simt picăturile de ploaie pe păr și pe jacheta mea de piele. Un frison mă cutremură din cap până in picioare făcându-mă să tresar.

     Am sunat la sonerie și am așteptat mai mult decât îmi doream.

     — E cineva acasă? Am strigat sunând din nou la sonerie. Ploaia cădea puternic, inundând strada iar vântul dezlănțuit trimitea ploaia din lateral, udându-mi hainele. Eram sigură că nimeni nu ar fi putut auzii strigătele mele în toată gălăgia aceasta, așa că am bătut la ușă si am sunat la sonerie de mai mult de trei ori. Mulțumesc mamă pentru ca mă trimiți pe ploaie și întuneric să duc o afurisită de plăcintă!
Casa ramase în continuare tăcută și întunecată. Am sunat pentru ultima dată la sonerie iar înainte să plec am pus mâna pe clanță și am apăsat. Spre surprinderea mea ușa se deschise.

     Ciudat.

     Fără să mai stau pe gânduri, am intrat în hol și am strigat iar:

     — E cineva?

     Era întuneric beznă, cu excepția becurilor de pe strada care aruncau lumini prin ferestre. Am privit în jur și am simțit fiori. Ceva nu era în regulă. Ar fi trebuit să las plăcinta și să plec cât mai repede. Nu. Ar fi trebuit să plec cu tot cu plăcinta, pentru că nu era nimeni acasă.
     Casa părea neînsuflețita și părăsită. Niciun fel de zgomot nu se auzea și asta îmi dădea fiori. O casă locuită are sunetele ei chiar și la miezul nopții și nu îmi venea să cred cum cineva ar pleca de acasă și ar lăsa ușa de la intrare deschisă.

     Observasem un bec care pâlpâia la bucătărie, exact la în filmele de groază, așa ca m-am îndreptat spre el, dar m-am oprit când am auzit un pârâit sub picior. Privind mai atent am observat cioburi de sticlă pe jos. Am cuprins totul cu privirea și am remarcat dezastrul din jur. Cele două de lângă canapea erau dărâmate pe jos, o veioză înaltă era spartă iar pernele de pe canapea erau aruncate peste tot prin sufragerie. Chiar și ramele cu fotografii erau sparte pe jos. Începusem să îmi simt pulsul inimii cum bătea în urechi. Ce se întâmplase aici?

     M-am uitat spre ușa care ducea spre curtea din spate și am văzut o siluetă înaltă care stătea drept în fața ușii. Era cu spatele la mine și era ud până la piele. Apa îi curgea pe spatele gol iar parul i se lipise de cap.

     — Bună? Am spus încet.

     Aș fi împietrit pe loc dacă ar fi făcut vreo mișcare bruscă, însă spre surprinderea mea nu o făcusem. Am așezat plăcinta pe blatul de la bucătărie și am continuat să îl privesc.
Se întoarse cât să mă vadă cu coada ochiului, acoperit de parul ud. Fără să dea alte semne ce m-ar fi văzut, se întoarse cu spatele la mine și duse la gura o sticla de băutură.
Jack Daniels. Rahat.

     Primul meu gând a fost sa plec. Eram în casa unui străin, cu un străin în fața mea căruia nu știam ce îi poate capul. Asta era prima regulă din filmele cu criminali. Pleacă din casa păzită de ciudatul care stă în ploaie și arată ca un dezastru. Nu mă gândeam că mama o să mă pedepsească speriindu-mă de moarte. Mă hotărâsem să plec, pentru că ajunsem la concluzia că nu aveam ce să mai fac aici, însă picioarele mele nu voiau să se miște. Casa fusese vandalizată iar tipul ăsta bea de unul singur ca un ciudat.

     — Nu ai auzit că am sunat la ușă?  M-am trezit spunând din nou.

     Presupun că trebuia să îmi justific prezenta în casa lui. Asta suna mai bine decât: "Mama m-a trimis să vă aduc o plăcintă". Pentru că nu îmi răspunde, am făcut un lucru necugetat și am ieșit în curte asezându-mă în fața lui. Ploaia se revarsă șuvoaie pe mine, udându-mi parul și hainele, însă nu mai păream să acord atenție acestui lucru pentru că toată atenția mea era asupra lui.
Mușchii mi se încordară simțind nevoia de a intra înapoi în casă dar din nu știu ce motiv, am rămas pe loc ridicându-mi privire spre el.

     La naiba.