Cum crezi că arată fericirea, când tu ești predispus doar eșecului? Cum crezi că vei supraviețui, când ai devenit povara de pe umerii celorlalți?
Acestea sunt întrebările ce-i traversează mintea lui Kendrick Jones, un suflet care a fost silit să fi...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Tegan Hayes
Atingeri și suspine.
Am adunat toate lucrurile de care am nevoie pentru proiect, însă dintre toate lipsește cel mai important. Kendrick.
Nu pot să fac proiectul acesta de una singură, am nevoie ca el să se implice, să nu mă lase doar pe mine. Dacă profesoara ar afla că am făcut eu totul, m-aș trezi cu o notă de trei și cu o șansă în minus de a intra la o facultate bună, pentru o stupidă de oră de desen.
— Cioc-cioc! se aude vocea persoanei pe care o așteptam, bătând în ușă și amuzându-se. Am întârziat eu sau ești perioada aia nasoală a lumii? Pentru că altfel nu-ți înțeleg fața asta bosumflată.
Mă încrunt la ultimele sale cuvinte, însă îmi schimb repede starea feței, oftând ușurată de faptul că el se află aici și nu pare să vrea să plece. E îmbrăcat de seară, iar picioarele îi sunt dezgolite. Totuși, arunc o privire la fel de încruntată ca până acum asupra ceasului de pe birou, constatând că e destul de târziu. E ora nouă, iar petrecerea lui Parker a început deja, cum se face că el se află aici? Renunță la o petrecere incendiară în favoarea mea?
— Nu trebuia să fii la o petrecere stupidă? îl chestionez, așezând foaia albă pe șevalet.
— Ba da, dar m-am gândit mai bine și am ajuns la concluzia că acest proiect este important pentru amândoi.
Kendrick gândește? Asta da realizare, ce să zic. Cine știe, poate vom lucra la proiect doar câteva ore și apoi se va duce la petrecere, distrându-se de mama focului pe ritmurile dense ale muzicii, înconjurat de prietenii săi și alte fete focoase.
— Te-au răpit cumva extratereștrii? fac o glumă, chicotind. Ai lăsat tu baltă o super petrecere pentru un proiect amărât?
— Nu face glume de astea proaste cu mine, Tegan.
Vorbește serios și se apropie de locul în care mă aflu, trăgând scaunul de la birou pentru a se așeza pe el. Mută scaunul exact în fața mea și acum suntem unul în fața celuilalt. Își drege glasul ușor violent, pregătindu-se să mai spună ceva, însă nu o face, de parcă cuvintele i-ar rămâne în aer. Când nu e atent, încep să-l scanez din cap până-n picioare, ochii mei oprindu-se asupra părului vâlvoi și dezordonat, de parcă tocmai ce se trezise adineauri. Puțin mai jos de cap și de gât, pe antebraț, sesizez o cicatrice deloc frumoasă, despre care aș vrea să-l chestionez și să aflu mai multe. Dacă credeam că doar eu am rămas cu ceva semne pe viață, ei bine, nu e așa. Și Kendrick a trecut prin multe. Poate mai rele decât mine.
— Sunt anti talent la desen, așa că nu te aștepta să te desenez ca pe Mona Lisa, bine? mormăie iritat, scărpinându-se cu coada pensulei în cap.
— N-am spus că trebuie să mă desenezi precum un pictor celebru, îi confirm și eu, udând pensula în paharul de plastic pe jumătate plin cu apă. Doar încearcă să-ți dai silința în așa fel încât să iasă cât de cât bine. Profesoara nu acceptă caricaturi, și o cam știi destul de bine, e exigentă.
