Legământul: Promisiunea mea

Capitolul LVII

     Meredith ieși încet din salonul lui Dominic. Simțea că toată viața ei fusese doar o minciună. Toți știau adevărul, mai puțin ea. Acum că se gândea mai bine, își dădu seama că totul era atât de evident dar ea nu se prinsese de nimic.

     Fata se prăbuși pe holul spitalului, incapabilă să mai facă măcar un pas. Într-o secundă, parcă retrăise toate momentele cu Naty. Acum îi era atât de clar de ce se înțelegeau atât de bine cele două și de ce simțea o legătură atât de puternică cu ea.

     Meredith tremura din toate încheieturile și era atât de confuză încât, pentru o secundă, uită că se afla într-un spital. Acum înțelegea de ce Dominic se temea să îi spună că Naty era fiica ei. Meredith chiar dorea să o ia pe cea mică și să plece cu ea, undeva departe, unde familia lui Dominic nu le-ar fi găsit niciodată.

     Naty era încă în tabără și nu voia să meargă acolo, pentru că ar fi speriat-o. Trebuia să găsească o metodă de a-i spune că este mama ei, fără a o răni. Naty credea că mama ei murise la nașterea ei iar acum urma să afle că totul fusese o minciună, ceea ce nu era ușor pentru un copil.

     Dominic o văzu pe Meredith care plângea de una singură și decise să coboare din pat pentru a merge după ea. Însă, pe lângă durerea puternică pe care o simțea în spate, în locul în care fusese împușcat, Dominic mai observă un aspect straniu.

     Nu își putea mișca picioarele.

     Chiar atunci, un doctor intră în salon pentru a-i verifica starea de sănătate.

     — Cum vă simțiți, domnule Brown? îl întrebă doctorul.

     — Perfect. Nu îmi pot mișca picioarele, spuse el ironic.

     Doctorul își mușcă buza de jos, de parcă cea mai sumbră presimțire a lui devenise realitate.

     — Ce ați spune dacă am face o radiografie? îi spuse.

     — Nu am timp de așa ceva, se enervă el. Trebuie să plec de aici. Spune-mi doar dacă mai pot merge, sau nu.

     — Păi, ați fost împușcat în coloana vertebrală, care a fost destul de afectată. Ar trebui să facem o serie de teste pentru a stabili dacă...

     — Doctore, mârâi Dominic, pot merge sau nu?

     — Cel mai probabil, nu, lăsă el capul în jos.

     — Pentru cât timp voi fi paralizat? spuse Dominic.

     — Nu vă pot da un răspuns sigur momentan, spuse doctorul.

     — La naiba, strigă Dominic. Era ultimul lucru de care aveam nevoie acum. În fine, dați-mi un scaun cu rotile. Eu mă duc acasă.

     — Domnule Dominic, așa ceva este exclus. Nu vă pot lăsa să părăsiți spitalul la câteva ore după o operație atât de grea, spuse doctorul.

     — Nu v-am cerut părerea. Mă externez pe semnătură. Acum, trimite pe cineva să îmi aducă un scaun cu rotile.

     — Da, domnule Dominic.

     Meredith se plimba pe străzile aglomerate ale orașului fără vreo destinație anume. Mersul ei era unul legănat iar lacrimile deja încetaseră să îi mai curgă. Era complet distrusă. În ultimele douăzeci și patru de ore se întâmplaseră atât de multe în viața ei, încât avea impresia că trăia o cu totul altă viață.

     Deveni conștientă de locul în care se afla abia când recunoscu anumite case și străzi și își dădu seama că se apropia de casa familiei Brown. După ce mai merse puțin, ajunse în fața porților înalte. Fără să se gândească de două ori, aceasta intră în casă. Nimeni nu părea să fie acasă, așa că Meredith își permise să urce în camera lui Naty.