Legământul: Promisiunea mea

Capitolul XXXVII

Era seară. Karen își petrecuse ultimele zile în centru încercând să memoreze turele angajaților și orele la care aceștia veneau în camera ei pentru a-i aduce mâncarea sau pastilele. În cazul în care un pacient ar fi vrut să se strecoare afară din clădire, ora opt seara era cea mai prielnică, iar Karen știa asta, așa că așteptă liniștită acea oră. Atunci, nimeni nu se putea afla în preajma salonului ei, întrucât se schimbau turele.

Oricât ar fi încercat Meredith să lupte pentru ea, Karen nu voia să fie ajutată. Chiar și după atâția ani, nu era pregătită să dea piept cu realitatea. Încă nu voia să accepte faptul că soțul ei, persoana alături de care voia să își petreacă restul vieții, nu mai era. De aceea, era mai ușor să bea. În acea stare, nu se mai putea gândi la el.

Săptămânile petrecute aici i se păreau tortură și o ura tot mai mult pe Meredith din această cauză. Nu se vedea trăind tot restul vieții fără băutură și singurul lucru pe care îl putea face pentru a reveni la vechiul stil de viață era să plece din acel centru.

Karen privi atentă pe fereastra mică a ușii camerei sale și, când fuse sigură că niciun angajat nu se afla acolo, se apropie de geam. Salonul ei era la etajul al patrulea, iar distanța până la pământ era una destul de mare. Femeia trase cearceaful de pe salteaua patului și îl rupse cu mâinile goale în fâșii, pe care le legă una de alta, pentru a realiza un fel de sfoară. În timp ce legă un capăt al acesteia de pat, pentru a putea coborî pe el, ușa ei se deschise brusc.

Unul dintre îngrijitori a observat ce încerca femeia să facă și a mers grăbit spre ea. În acel moment, Karen se apropie rapid de fereastră. Avea două opțiuni: fie să stea pe loc și să fie nevoită, în continuare, să trăiască într-o lume în care iubirea vieții ei nu mai exista, sau să sară pe geam fără a se prinde de cearceaf și să spere la ce era mai bine.

Dintre cele două variante, femeia o alese pe cea de-a doua. Tot ce voia era ca totul să devină la normal iar ea să continue să bea toată ziua, pentru a împiedica amintirile să își facă loc în mintea ei.

Karen trase adânc aer în piept și se aruncă prin cadrul ferestrei. În doar câteva secunde, trupul ei atinse asfaltul, după ce căzuse cu o viteză amețitoare. Karen ateriză pe spate. Nu se putea mișca și singurul lucru pe care a reușit să îl facă a fost să tușească de două ori. Zăcea într-o baltă de sânge privind cerul înstelat.

Măcar te voi revedea din nou, își zise ea.

O lacrimă i se scurse din ochi dar ea, cu ultimele puteri, zâmbi. Era împăcată. După atâta timp, era liniștită. Urma să își revadă soțul și nu vedea decât aspecte pozitive în acest fapt. Urma să ajungă unde trebuia mereu să fie. Lângă el.

Angajații din cadrul centrului au alergat la ea, încercând să o salveze, dar nu mai era nimic ce se putea face. Rănile erau prea mari iar oasele rupte prea numeroase. Karen murise.

Meredith se afla în camera lui Naty, citindu-i acesteia o poveste pentru a o ajuta să doarmă, când primi un apel de la centrul unde fusese Karen internată.

— Naty, scuză-mă o secundă, îi spuse ea.

Fata se dădu jos din pat și ieși din cameră. Nu putea vorbi de față cu Naty deoarece nu voia ca ea să afle despre situația mamei sale.

— Bună seara, Meredith. Îmi cer scuze că te sun la ora aceasta, îi spuse femeia de la celălalt capăt al telefonului.

— Nu este nicio problemă, spune Meredith. S-a întâmplat ceva?

Femeia făcu o pauză înainte de a continua să vorbească.

— Mama ta a încercat din nou să plece de aici, spuse ea.