Legământul: Promisiunea mea

Capitolul XI

Meredith se întoarse în casa familiei Brown și oftă ușurată când văzu că Dominic nu era acolo. Nu voia să îl întâlnească din nou. Se simțea rușinată de ceea ce văzuse acesta, iar acum știa istoricul familiei ei. Nu ar fi vrut nici în ruptul capului să îi dezvăluie acel secret unui necunoscut, însă nu se putea controla. Era atât de copleșită de emoțiile pa care i le-a provocat întâlnirea cu mama ei, încât avea nevoie să se descarce.

Fata își șterse lacrimile și urcă în camera ei. I se părea ciudat faptul ca încăperea era de trei ori mai mare decât dormitorul ei de acasă. Niciodată nu locuise într-un asemenea lux, dar nici nu și-l dorea. Era fericită în casa ei dărăpănată.

Meredith luă poza tatălui său de sub pernă, unde o ținea de când i-a dat-o Dominic, și o privi atentă. Deși era arsă pe mărgini, și culorile nu mai erau la fel de vibrante, prinzând acum o tentă cenușie, fața bărbatului încă se vedea clar. Ochii albaștri, pe care Meredith îi moștenise de la el, erau cei mai blânzi ochi pe care ea îi văzuse vreodată. După atâta timp în care nu îi auzise vocea, Meredith uită cum suna aceasta, dar își amintea cât de calmă era în fiecare zi când îi spunea „bună dimineața".

— Știi că sunt supărată pe tine, nu-i așa? rosti Meredith cu voce tare, uitându-se insistent la poză. Știi că după ce ai plecat tu, nimic nu a mai fost la fel? Viața mea s-a dus de râpă după tu nu ai mai fost în ea. Și, chiar dacă știu că este vina mea că tu nu mai ești aici, în continuare te urăsc pentru că m-ai lăsat singură.

Meredith își șterse o lacrimă care îi căzuse pe obraz.

— Mama... nu este bine. Iar eu nu pot face nimic în privința aceasta. Tot ce pot face momentan este să strâng bani, dar mă tem că, atunci când îi voi avea, va fi prea târziu. Și eu...

Meredith lăsă propoziția neterminată. Îi era greu să spună cu voce tare toate lucrurile care mergeau prost în viața ei. Nu era obișnuită să vorbească cu cineva despre problemele din viața ei, deoarece mereu le făcea față singură. Dar acum era diferit. Nu vorbea cu oricine. Vorbea cu tatăl ei, singurul om cu care putea avea astfel de discuții.

— Îmi caut fiica de atâția ani și nu știu nimic de ea. Uneori mă gândesc că ar trebui pur și simplu să renunț, dar ceva nu mă lasă. O parte din inima mea speră că o voi găsi, iar cealaltă parte spune că este imposibil. Ce ar trebui să fac, tată?

Meredith nu reuși să primească un răspuns sau, cel puțin, asta consideră ea, fiindcă Naty dădu buzna în camera ei, chinuindu-se să țină în brațe o grămadă mare de haine.

— Ce s-a întâmplat, Naty? o întrebă Meredith, ștergându-și lacrimile.

— Nu știu cu ce să mă îmbrac mâine, se plânse ea, apoi se trânti pe patul lui Meredith.

— Mâine? Ce zi este mâine? întrebă ea nedumerită.

— Prima zi de școală, spuse fetița.

— Vorbești serios? spuse Meredith confuză. Mie nu mi-a spus nimeni că vei începe școala mâine.

— Probabil că tati a uitat, ridică Naty din umeri. Acum, mă ajuți să aleg o bluziță, te rog?

— Bineînțeles, dar mai bine am duce toate hainele înapoi în camera ta și le-am așeza frumos în dulap.

Cele două făcură întocmai și, aproximativ o oră mai tărziu, Naty era fericită cu ținuta pe care Meredith i-o alesese.

— La ce școală vei merge? o întrebă Meredith.

— Crowford Elementary Public School, răspunse ea.