"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
— EȘTI IDIOT? pronunță cuvintele clar și răspicat, privindu-mă strict în ochi.
Să-l vezi pe Acosta atât de aproape de tine când are o expresie atât de furioasă pe chip nu era chiar o imagine după care ai muri să o vezi. Mă încrunt și înghit în sec. M-am așteptat la ceva de genul. Nu era de mirat. Însă totuși tresar la auzul glasului său. Eram cu mâinile încătușate lipit de scaun.
— Uită-te la tine înainte să pui așa întrebări, mă încrunt.
Maxilarul îi scrâșni.
— Omul ăla trebuia să fie mort. Mort, mă înțelegi? La fel cum vei fi tu în curând. Acum a fugit și stai tu și caută-l, doar dracu mai știe unde este!
— Ăsta era și scopul meu, îi răspund calm, ceea ce părea că-i joacă pe nervi.
Își lipi palmele exasperat de față și luă o gură adâncă de aer. Palma îi coboară imediat spre breteaua pantalonilor de unde scoate o armă. Tresar fără să-mi doresc.
Lipi pistolul de maxilarul meu.
— Nu-ți imaginezi cât îmi doresc să trag. Să te fac să îți închizi dracului gura aia odată. Să pătez pereții ăștia cu sângele tău.
— Dar ce te oprește?
Își apropie bărbia și mai aproape de a mea, privindu-mă direct în ochi. Respirația i se amesteca cu a mea, fierbinte prelingându-se peste obrajii mei.
— Ar fi prea ușor pentru tine. Îți garantez, Park, o moarte nu prea ușoară. Să îți dorești să fi fugit tu în schimb. Să fie un fel de plată pentru toate zilele în care doar mi-ai futut capul, mârâi gutural.
Un fior îmi curge pe șira spinării. Cuvintele sale îmi înghețau sângele în vene, iar degetele mi se încleștau în lemnul scaunului, dar acest lucru nu însemna că mă las păgubaș.
Lăsă arma mai jos.
— Mult succes, Acosta. Sunt greu de răpus, îi zâmbesc superior, simțindu-i respirația tot mai greoaie.
— Dar cine a zis că vreau să te răpun? Eu pe tine, pisoiaș, vreau să te distrug, șopti cuvintele în lobul urechii mele.
Eram conștient de fiecare mișcare a sa. Cum țeava armei era lipită fin de pielea gâtului meu. Cum respirația sa îmi atingea moale lobul urechii. Cum privirea sa curgea peste liniile corpului meu.
Degetele și le trece prin păr, frământându-l gânditor. Expresia nu era una plăcută, chiar din contra suficient de încordată, iar pe buze îi părăsește un cuvânt în franceză. O înjurătură după tonul pe care l-a folosit. Privirea mea îi urmărea fiecare mișcare, în timp ce arma îi juca printre degete. Știu că era încărcată, iar probabil acest lucru mă speria cel mai tare. Țeava era îndreptată înspre mine, o singură mișcare greșită și eram mort.
