"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
— Axel a știut întotdeauna că este bolnav. Boala îi omora trupul tot mai mult în fiecare zi. Îi fura vlaga și totuși, el continua să rămână același. Cu același zâmbet pe buze. Nici chiar moartea nu îi fura zâmbetul. Drace, probabil era cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut în viața mea. Și ce n-aș mai da să îl revăd.
— Ce fel de boală avea? Întreb tăcut, lăsând picăturile reci de apă să îmi lovească pielea gâtului.
Se strecurau în jos pe șira spinării, pe sub haine, făcându-mi tot corpul să îmi suspine în răceala apei.
— O boală la plămâni. Cu fiecare zi, îi era tot mai dificil să respire. Nici nu am realizat când încetul cu încetul s-a lăsat de sport, deși îl iubea atât de tare. S-a îndepărtat încetul cu încetul de noi. A încetat să mai cânte. A încetat să mai iasă atât de des din casă. Și totuși, deși a încetat să facă atât de multe lucruri pe care le iubea—el nu și-a pierdut niciodată flacăra. Flacăra se stingea ușor, dar lumina în continuare cât putea de tare. Nu a vrut niciodată să ne spună că este bolnav.
— Cum de ai aflat?
— Am găsit rezultatul analizelor de la spital. L-am întrebat, iar atunci mi-a explicat. A plâns. Pentru prima dată în viață, l-am văzut plângând. Era obosit. Nu din cauza bolii, dar din cauză că nu știa cum să ne spună, iar zilnic greutatea devenea tot mai apăsată pe umeri. Știa că dacă urma să îi spună lui Hardin, șansele erau foarte mari pentru un nou episod maniacal. Nu puteam risca.
— Și din cauza asta ați plecat. Tu de ce cu el?
— Nu puteam să îl las singur. Nici nu voiam să mă căsătoresc cu Vincent. Toată viața l-am plăcut pe Axel. Cum aș fi putut să mă căsătoresc cu un om pe care abia îl cunosc. Iar la sfârșit, deja nu mai știam cum să mă întorc înapoi când deja îl pierdusem pe el. Cum să mai dau ochii cu Hardin? Îmi era frică. Că o să afle adevărul, că el a murit și o să fie totul în van.
— Toate mesajele din partea lui Axel au fost din partea ta?
— Majoritatea da. Hardin îl căuta doar pe Axel. Axel însă demult a rămas blocat la pat, prins de mașinăriile de respirație artificială. Dar și el știa ce se întâmplă.
Ploaia se înteți, însă nici unul dintre noi nu îndrăznea să se miște. Citind cuvintele de pe piatra de mormânt, mi se părea cumva imposibil. Incomprehensibil. Nu mi se părea real. El nu avea cum să fie mort. Dar undeva în adâncul sufletului, simțeam că acesta este adevărul. Că de fapt, am pierdut demult această jumătate din mine cu moartea sa. Că undeva, o parte din mine, știa asta deja de prea mult timp.
Axel a murit.
Iar eu nu îl voi mai reîntâlni niciodată.
Nici nu am realizat când am început a plânge. Și poate nu plângeam—asta încercam să cred. Că nu erau lacrimile mele cele care se prelingeau peste obrajii mei. Erau doar picăturile de apă, care curgeau tot mai apăsat, zdrobindu-se de asfaltul de sub picioarele noastre. Nu aș putea plânge.
