"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Ups! Gambar ini tidak mengikuti Pedoman Konten kami. Untuk melanjutkan publikasi, hapuslah gambar ini atau unggah gambar lain.
♧
Iau câteva guri adânci de aer în momentul în care mă trezesc cu picioarele pe pământ, înjurându-l în gând de toți morții pe Acosta. Înainte poate credeam că distracțiile de acest gen sunt un NU uriaș pentru minte, dar acum—acum am devenit convins. Niciodată, nici chiar cu pistolul la tâmplă, nu voi mai accepta să mă urc în așa ceva. Nimeni, dar absolut nimeni, nici chiar idiotul de lângă mine, nu mă va mai putea convinge. Simțeam încă cum tremuram din toate încheieturile, iar genunchii nu mai aveau mult până renunțau și ei.
Trebuia să găsesc o bancă pe care să mă așez. Voi avea coșmaruri cu locul acesta până la moarte.
— Ești un idiot, Acosta, mârâi printre dinți.
Trebuia să îi readuc aminte asta. Nu puteam să-l las să uite.
— A fost distractiv, nu? Ți-am zis că nu vei regreta.
— Pe dracu.
Mă arunc pe bancă, încercând să mă calmez. Inima îmi bătea ca o nebună, nu mai voia să se liniștească. Nu am idee cine a conceput un astfel de aparat de "distracție", deoarece pentru mine numai distractiv nu este. Un aparat de tortură ar fi mai ușor de suportat. Până și Acosta este mai ușor de suportat, iar el mă enervează.
— Credeam că-mi vei strivi degetele la cât de tare le țineai, râde și își strecoară palmele în buzunar. M-ai ținut de mână, a fost foarte romantic.
— Oh, serios, ți-a plăcut? Mă asigur când o să te omor, te voi ține de mână.
— Să mă omori pe mine? Ar trebui să fii prieten cu Vincent, aveți scopuri ciudat de comune.
Îmi ridic privirea spre el și deși nu puteam să îi văd privirea din cauza ochelarilor săi de soare, puteam să-l simt cum mă privea. Zâmbea amuzat, avea zâmbetul ăla larg până la urechi. Mai mult mă călca pe nervi.
Îmi duc degetele împreună și îl privesc fix în ochi.
— Sunt atât de aproape din a te omorî în somn, Acosta.
— Degetele tale sunt lipite.
— Ce minune!
Un surâs îi scăpă buzele și se aruncă pe scaun lângă mine, cuprinzându-mi talia cu brațul său, trăgându-mă mai aproape de el. Nu eram deloc un bărbat moale și nici mic, eram doar cu câțiva centimetri mai scund decât dobitocul ăsta, dar el putea atât de ușor să mă miște, de parcă eram doar o păpușă. Nu puteam lupta deloc cu el.
— Îți iau o înghețată și poate te vei mai dezgheța și tu.
