"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
♧
Cineva bătea în ușă, iar eu îmi ridic privirea indiferent. Îmi încuiasem ușa de la cameră cu un motiv, dar se pare că existau persoane care nu înțelegeau asta. Privesc ușa, așteptând ca persoana care avea tupeul să mă enerveze să plece, dar din contra loviturile devin tot mai puternice. Atât de puternice încât deja îmi futeau și nervii.
Mârâi frustrat și mă adun de pe podea, strângând carnetul în mână. Trebuia să îi trimit într-un loc, deja ajungeau să lovească cu picioarele în ușă. Loveau atât de tare încât cred că mai aveau puțin și o scoteau din balamale. Cu pași apăsați mă apropii de ușă, descuind-o confuz. Dar nu reușesc nici să o deschid, înainte ca idioții ăștia să dărâme ușa, aproape lovindu-mă.
— Sunteți sănătoși?! Urlu frustrat și fac repede un pas în spate, privindu-i pe tipii din fața mea.
Eram foarte încruntat, nu prea înțeleg ce naiba aveau câinii ăștia, dar în momentul în care fac contact vizual cu ei, simt cum un fior îmi curge pe piele. Nu-i recunoșteam. Chiar dacă Acosta avea destul de mulți oameni, eram complet sigur că pe câinii din fața mea nu i-am mai văzut vreodată. Ochii le erau acoperiți cu ochelari de soare, dar chiar și cu ochelari, puteam să-i observ cum examinau meticulos încăperea cu privirea.
— Park, treci cu noi, îmi face unul dintre ei semn și înainte să înțeleg ce se întâmplă, mă lovi direct în stomac cu genunchiul.
O tuse agresivă îmi părăsi buzele, strângându-mi mâna în jurul stomacului. Ei se folosesc de ocazie prin a mă imobiliza de perete și din a mă lega de mâini și de picioare. Încerc să mă împotrivesc, dar durerea din stomac înrăutăți întreaga situație, iar eu nici măcar nu eram la fel de puternic ca ei. Erau precum niște gorile, îmi era imposibil să mă iau la bătaie cu ei.
Mă luă peste umăr, de parcă eram doar o jucărie. Aveam și eu undeva la vreo 70 de kg, nu era chiar o scobitoare și aveam și ceva masă musculară, dar la cum mă ținea el, aveam impresia că sunr doar un copil. Încerc să îl fac să își piardă echilibrul, încercând să-l lovesc cu genunchii în spate, dar idiotul nici nu reacționa măcar
— O, drace, da Park ăsta nu e cuminte deloc. Nu puteți să îl calmați? Aud glasul idiotului care mă ținea strâns pe umărul său.
Nu se aude nici un răspuns, însă în schimb aud pași care se apropiau de mine. Un ambalaj foști, iar în momentul următor simt o înțepătură în șold. Tresar fără să vreau, iar bărbatul își puse mâna pe talia mea.
— Stai calm că rupi acul, drace.
Ce a pus în mine?! Un drog? La naiba. La naiba. La naiba! Urăsc tot ce se întâmplă chiar acum în momentul acesta. Îmi făcea stomacul să se strângă dureros, iar limba îmi juca încordată în gură. Îmi simțeam inima cum bătea atât de tare cu anxietate, aveam impresia că nu mai are mult până nu-mi părăsea pieptul. Îmi înfrânez sentimentul de a nu îl lovi din nou în spate pe idiotul care mă ținea sau pe celălalt care îmi făcea injecția, mușcându-mi limba în gură.
Era Acosta în spatele acestui spectacol? Pentru ce i-a trebuit? Știa că nu prea am alte alegeri, dar nu prea voiam luat pe sus, astfel că aș fi fost un pic mai pașnic și l-aș fi ascultat. Dar nu, desigur, ei sunt mari idioți și preferă să facă un concert aici.
Trecem pe lângă celelalte gărzi—pe care le recunosc de data aceasta—care nici măcar nu reacționează, doar privindu-mă de parcă era cel mai neobișnuit lucru posibil. Ajung aruncat pe bancheta din spate a mașinii, iar mult nu le trebuie înainte să pornească mașina și a mă face să mă întreb ce naiba se întâmplă?
Trec câteva ore în mașină și simt în sfârșit cum mașina se oprește. M-am mai calmat puțin, deoarece chiar și după ore, nu simțeam mare efect la orice naiba mi-au injectat. Părea mai mult un sedativ, ceva asemănător, deoarece mă simțeam foarte relaxat și mai slab. Aș fi adormit pe drum din cauza sedativului ăsta, dar mă simțeam prea în mod de alertă. Știam deja că Acosta nu avea să-mi facă nimic, dar mi se părea situația mult prea ciudată. Oamenii ăștia aveau probleme la mansardă, iar faptul că vorbesc engleză, ci nu franceză… îmi dă dubii. Tind să cred că nu este Acosta cel care a făcut asta, dar de ce gărzile nici nu au reacționat?
Oare cumva avea loc schimbul dintre mine și Sierra?! Mă așteptam să fie și Acosta de față, în special pentru că el a zis de la început că vrea să vorbească cu frate-miu, însă acum nici nu l-am mai văzut de astă noapte, din grădină. (Foarte frumoasă surpriza de ziua mea, ce pot zice. Să scap de el era un vis.)
Ușa din spatele meu se deschide, iar după ore de stat în aceeași poziție inconfortabilă, ajung iarăși pe umărul lui și mai inconfortabil. Modul în care își împingea umărul în stomacul meu îmi aducea o greață în gât. Faptul că nu mâncasem nimic azi nici asta nu ajuta prea mult.
— Sunt mort de la drumul ăsta lung, se plânse un tip, în timp ce noi intrăm într-o clădire.
Eram mult prea epuizat încât să-mi ridic privirea. Tot ce vedeam în fața ochiilor mei era imaginea spatelui musculos care mă căra pe mine. Gândul îmi era fixat doar pe sentimentul de greață care-mi cuprinse corpul și pe faptul că n-aveam habar ce se întâmplă. Până la urmă era amenințarea aia din partea lui Axel care să mă țină neatins, dar dacă nu era Acosta cel care mă luase—acum ce o să se întâmple cu mine?
Sunt urcat pe scări, auzind doar voci în jurul meu. Oamenii de aici aveau un accent puternic american de fiecare dată când vorbeau—în comparație cu accentul francez pe care l-am auzit până acum.
— Când află Acosta că ne-am băgat în treburile lui, precis o să vină aici, râde unul dintre bărbați.
Nu era prea încântător să îmi aud presupunerile cum devin realitate.
— Lui șefu' nu-i trebuie mult timp oricum. Și așa am mers cu o viteză, am fost oprit de 3 ori de polițai. Un coșmar.
— Dacă ești idiot.
Ei încetează din a discuta, o ușă deschizându-se lent. Sunetul scârțâitor îmi zgârie timpanele, dar nici nu tresar Următorul lucru pe care îl aud sunt pașii apăsați de pe podeaua de lemn, iar fără să mai reușesc să mă gândesc prea mult—sunt aruncat pe podea.
Încerc să îmi adun forța ca să-mi ridic privirea, iar când chiar reușesc să fac asta, privirea mea o întâlnește pe a unui bărbat. Privirea sa îmi trăda o mulțime de emoții complexe, de parcă putea să mă pătrundă până și în cel mai ascuns locșor al sufletului meu. Nici nu mai îndrăzneam să înghit golul din gât, simțind privirea iscoditoare cum mă examina minuțios. De parcă ceva sălășluia în el și nu mai avea nevoie de foarte mult timp până ieșea la suprafață.
— O, dar pe cine avem noi în față? Nu pe nimeni altul decât însuși Park Ashton.
