Machiavelic (boyxboy)

66

♧

  — Nu, Ash, te rog, nu pleca. Hardin poate fi câteodată un idiot, dar era furios deja. A zis fără să se gândească, crede-mă. Probabil deja regretă, dar este orgolios ca naiba și îi este greu sa își ceară scuze, încearcă Mia să mă îmbuneze, dar eu drept răspuns doar oftez lung.

  Mă întorc spre ea și îmi așez ambele palme pe umerii săi.

  — Calmează-te, Mia!  Plec doar pentru 2 săptămâni, oricum nu pot sta în România. Nu voi pleca de aici. Lumea mă crede mort, dar vreau doar să mai rezolv niște treburi. Am vorbit cu Sierra, pot să stau cu ea după ce mă întorc în Franța. 

  — Pleci doar pentru 2 săptămâni? Mă întreabă, iar eu îngân pozitiv.

  — Din Franța, da. Din casa asta însă plec definitiv.
  
  — Nu vreau să mă bag în ce este între voi doi, dar chiar nu cred că este bine să pleci.

  Îi zâmbesc scurt drept răspuns. 

  — O să fie bine. Poate nu ce este între mine și el, dar o să fie totul bine, promit. Nu am de gând să rămân în casa asta, unde sunt atât de neprimit. 

  — O să regrete idiotul, murmură abia auzită, iar eu pufnesc amuzat. 

  Ea nu auzise discuția din birou, astfel că nu știe ce mi-a zis. Tind să cred că nu o să îi pese. Nu înțeleg schimbarea sa de suflet atât de repede, dar se pare că am avut dreptate. Ceea ce crezuse el că sunt sentimente pentru mine, nu au fost decât emoții de moment. S-au pierdut la fel de ușor cum au apărut. 

  După discuția mea cu Mia și Sierra, nu am putut pleca direct. A mai trebuit să stau câteva zile, timp în care tot ce am primit a fost comportamentul rece și indiferent al lui Hardin. Nici măcar nu vorbea cu mine, la fel cum nu vorbeam nici eu cu el. Nu mă privea, la fel cum încercam nici eu să nu îl privesc. Nu îi păsa, dar mie însă îmi păsa.

  Însă eu nu eram ca el. Eu aveam sentimente care odată ce au apărut, au rămas. Nu aveau să se piardă atât de ușor. Iar într-un final, am rămas doar eu și sentimentele mele. Nu am crezut că se va simți așa.

  Gol.

  Sufocant.

  Insuportabil.

  Drace.

  Nu doare. Cel puțin, nu ar fi trebuit să doară. Dar îmi apăsa pieptul atât de tare, încât îmi tăia răsuflarea. Iar oxigen nu-mi mai ajungea la creier, mă gândeam doar la el. 

  Am vrut să îi spun adevărul. Că îl plac. Că m-am îndrăgostit de el. Că a câștigat prostia aia de pariu unde el o să fie prima persoană de care m-am îndrăgostit. Nici nu am crezut înaintea lui că aș putea să mă uit la un bărbat în așa mod. În modul în care îl doresc. Cu tot trupul, cu tot gândul, cu tot sufletul. În modul în care este doar în mintea mea nonstop. În care dacă închid ochii, el este cel care apare pe retina ochiilor mei. În care dacă tânjesc după atingerea cuiva, tânjesc de fapt după atingerea sa. După prezența degetelor sale pe pielea mea. În care dacă vreau pe cineva—el este acel cineva pe care îl vreau. 

  Dar nu am mai putut să îi zic adevărul. Nu cred că îl mai interesa. A zis suficiente încât să știu adevărata sa părere despre mine.

  Poate este mai bine așa. 

  Însă de când acest "bine" se simte precum un cuțit în piept?

  Și poate dacă ne-am fi întâlnit normal, ar fi fost diferit.

  Prins în propriile gânduri, nici nu am realizat când trebuia deja să mă urc în mașină, pentru a pleca spre aeroport. Mia îmi face semn să mă urc și îi zâmbesc scurt drept răspuns. Ar trebui să îi mulțumesc Miei pentru bilet. Am putut pleca mai repede, nu am avut nevoie să mai trag de timp, lăsând toată situația dintre noi doi să fie atât de inconfortabilă. 

  Și totuși, nu puteam pleca pur și simplu așa.

  — Scuză-mă o secundă, mă duc repede până la baie, bag scuza, iar ea dă ușor din cap nesigură.

  Fug repede de privirea ei și mă strecor în garaj, căutând cu privirea mașina lui Hardin. Nu știu ce rost avea ce făceam eu acum, dar cât timp îmi simțeam inima mai ușoară, îmi era mie suficient. Aveam ceva notiță în buzunar pe care plănuisem să i-o dau lui direct, dar gândindu-mă că o să ajungă la fel precum scrisoarea lui Axel, am preferat să nu o mai fac.

  Poate dacă o găsește întâmplător, o să o citească.

  Nu am habar.

  Deschid portiera de la mașină și iau notița din buzunar pe care o așez frumos pe torpedoul mașinii, iar apoi închid ușa înapoi cât pot de discret și mă întorc la Mia.
  
  Nu știu cât era de bine ceea ce făceam, dar naiba știe. Toată indiferența sa mă lovea acolo unde durea mai tare. Dar poate gândul că el va ști cum mă simt o să rezolve tot.

 Toată nopțile în care am crezut ca am devenit unul și același, în care ne-am împărțit trupurile precum era tot ce aveam în această lume—am realizat cât de orb am fost cu adevărat. Nu a fost niciodată noi. Am fost doar eu și cu tine. A fost doar trupul meu pe care ți l-am oferit ție precum unui prădător. Iar eu am fost prada. 

  Deoarece am încercat tot ce am putut mai bun. Dar nu a fost suficient.

  Și încercam să nu mă las pradă sentimentelor, dar îmi era dificil. Mă tot întrebam constant ce am făcut greșit. Chiar atât de mult îi displăcea prezența mea? Sau poate doar este totul rezultatul bolii sale? Aș vrea să îl ajut. Aș vrea sincer să îl ajut. Dar nu cred că mai puteam.

  Sau dacă am putut vreodată. 

  Îmi scot telefonul din buzunar și îmi mut degetele spre mesaje, expirând lung. "Vin în România, când vrei să ne întâlnim?" Îi trimit mesajul lui Becky și îmi las capul pe spate.

  Mai trebuia și de ea să îmi bat capul, dar nu știu cum voi reuși când îmi măcinam gândurile doar cu Hardin.

  — Idiotule, îngân cuvântul, lăsând o suflare lungă să îmi părăsească buzele.

  Durerea mai avea puțin și îmi răzbătea sub formă de lacrimi, dar trag o gură adâncă de aer și încerc să nu mă mai gândesc la nimic.