"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
POV. Hardin
Se simțea ceva ciudat sigur. Nu știu ce mai exact, dar toată atmosfera pur și simplu era ciudată. Până și aerul nu se mai simțea la fel și probabil din cauza unui lucru— nu îl mai văzusem deloc pe Ash în ultimul timp. Se simțea ciudat chiar să nu mă întâlnesc absolut deloc cu el. Deși înainte încercam să nu dau prea des în el, ne mai întâlneam câteodată, chiar și întâmplător.
Dar acum deloc. Era de nevăzut. De parcă intrase în pământ.
Las ceașca de cafea pe masă și oftez lung, frecându-mi fruntea. Poate mă stresam degeaba precum un idiot, iar el în continuare doar dormea în camera sa sau naiba știe, poate i-a trecut cheful de mine și s-a dus cu Sierra. O să admit, gândul mă făcea să mă simt ușor mai vinovat, dar nu era de parcă fusesem o influență foarte pozitivă de la început.
Multe așteptări de la un om de nimic.
Privirea îmi zboară spre ceas și expir încordat realizând că este 3 dimineața. Încă o noapte neadormită, iar cafeaua nu ajuta nici ea foarte mult, dar în ultimul timp corpul meu cerșește practic după nicotină. Nu intenționez să devin un dependent de țigări, astfel că mai calmez dependența mea cu cafea. Însă acum am ajuns dependent de cofeină în schimb, dar era ultima problemă care mă mai interesa acum.
Capul mi se învârtea. Expir lung și trag o gură adâncă în plămâni. Pieptul mi se ridica și cobora cu fiecare răsuflare care îmi părăsea buzele. Îmi simțeam degetele lovind încordate în suprafața de lemn a mesei din bucătărie, sunetul repetitiv a unghiilor lovindu-se de masă pierzându-se în ecoul slab din încăpere.
Eram singur.
Nu mai era nimeni. Nici Mia, nici Sierea, nici Axel și nici chiar Ash. Pentru prima dată, realizam cât de largă și goală era casa. Mă simțeam înecat în întunericul din mintea mea, simțindu-mă ușor copleșit de singurătate.
Îmi dreg glasul, deși nu aveam nici un scop să vorbesc, privind imaginea din fața mea. Nu era de parcă puteam înțelege ceva în întuneric, dar mintea îmi juca constant feste. Chiar și dacă aș putea vede, nu era de parcă eram în stare să fac diferența între ce este real sau ce își dorește mintea mea să înțeleagă. Mintea mi se învârtea în momentul acesta— poate simțeam acest efect mai puternic după cafeaua băută, însă nu era absolut deloc plăcut.
Simțeam asta. Nu înțelegeam înainte acest sentiment, dar de fiecare dată devenea tot mai puternic. Vocile neînțelese din cap. Furia care îmi curgea prin vene. Energia manică care îmi făcea inima să bată mai puternic.
