"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
Și revenisem în ultimul loc unde mi-aș fi dorit să revin. Era probabil cel mai groaznic sentiment din viață. Eram atât de frustrat și mânios încât îmi doream să îl lovesc pe Acosta cu un pumn în față. Mai ales că nu stătea foarte departe de mine.
Dar oricât de aproape era de mine, nu puteam face asta. De data aceasta mi-au legat și picioarele, și mâinile, dar și gura. Abia mă trezisem, astfel că mintea-mi era încă în ceață, dar ușor, ușor, îmi recuperam firul. Primul gând cu care am deschis ochii era "Doamne, ce i-aș mai fute un pumn", iar asta în cazul în care eu nu înjur prea des. Pumnii îmi erau încleștați și lipiți unul de altul din cauza cătușelor foarte strâmte, iar materialul din jurul gurii mă cam lăsa fără aer.
Cum drace de m-au găsit? Am făcut tot ce era posibil pentru a nu ieși în evidență, iar lor nu le-a luat decât câteva săptămâni pentru a pune mâna din nou pe mine?! Deși l-au găsit pe idiotul ăla de judecător în câteva zile, deci oare era de uimit?
Bine că pe Axel nu îl găseau și trebuie să mă implice și pe mine în asta.
— Bună dimineața, îmi replică sarcastic unul dintre bărbați când realizează că sunt treaz și îmi scoate materialul din jurul gurii.
Îl scuip când am ocazia, iar el tresări.
— Dar lăsați-mă dracului în pace! N-am nevoie nici de tine, nici de Axel, nici de oricine, le urlu, fără să stau pe loc.
Acosta își întoarce privirea leneș spre mine, iar cu mâinile în buzunare, micșoră distanța dintre noi. Pașii îi erau apăsați, iar când ajunge în dreptul meu, puteam să îi simt privirea asupra mea. Eram mânios pe el. Nici reacția de pe chipul său nu era cea mai prietenoasă. Nu se citea direct, însă respirația îi era greoaie, iar pumnii încordați.
Totuși pufni amuzat.
— N-ai nevoie de mine? Întreabă ironic pe un ton mai trist și își ridică sprâncenele. Dar eu am nevoie de tine. E trist când sentimentul nu este reciproc.
— Nu, merci, nu-mi plac criminalii, îmi întorc obrazul și îmi ridic privirea spre tabloul de pe peretele din dreapta mea.
Nu voiam să îl văd pe Acosta la față deoarece efectiv mă enerva. Doar chipul său era cel care îmi făcea sângele să ardă în vene. Ce fel de diferență poate face personalitatea! De la un bărbat la care m-aș fi holbat la pozele lui dacă mi le-ai fi arătat înainte să ne cunoaștem—la un bărbat pe care nici nu puteam să îl privesc în ochi, atât de mult mă irită. Un talent nu glumă.
Bărbatul îi trimite pe toți afară, înainte să se întoarcă spre mine. Nu am idee de ce a făcut asta, dar nu merita atenția mea.
Tabloul din fața mea îmi părea unul cunoscut. Îl privesc văzusem odată sau poate mai văzusem ceva asemănător. Era un desen cu câțiva lupi, 4 la număr, stând pe o stâncă mândri. Totul era verde în jurul lor, împrejurări de frumusețea unei naturi primăvăratice. Modul în care erau portretizați îmi aducea aminte de niște câini. Păreau prietenoși, deși nu erau. Prădători. Precum Acosta. Care ar face orice doar ca să obțină ceea ce își dorește într-un final.
