"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
♧
POV. AUTOR
Mintea îi era mai mult în ceață, deși gândurile îi erau clare. Motivele în schimb nu. Se lăsase înecat în dulcele alcoolului, sperând că va putea scăpa de acest... sentiment ciudat. Fără reușită, capul îi stătea doar la frații Park. În special la unul dintre frați.
La fratele la al cărei ușă se regăsise acum.
Era noapte, nimeni prin jur și tot ce se mai auzea era sunetul salivei lovindu-se de pereții gâtului cu fiecare înghițire în sec. Nu avea idee ce căuta aici. De fapt, nu căuta nimic. Dar picioarele sale s-au mișcat pe cont propriu aici. Acum tot ce mai făcea era să se holbeze la ușa de un lemn alb din fața sa.
Nimic neobișnuit.
Cât băuse? Se întreba singur, o durere de cap nelăsându-l în pace. Nu știa nici el răspunsul. Ținuse cont până la al 7-lea pahar de tequila, dar după imaginea a devenit neclară și nu știe nici el când a început din a 3-a sticlă. Acum era la a 4-a... sau poate la a 5-a? A ținut minte că a plătit pentru a 6-a, dar nu știe dacă a băut și din ea.
Nu fusese singur, că doar nu este un alcoolic. Fuseseră cu niște prieteni, dar toți au băut prea mult și tot el a fost nevoit să le cheme câte un taxi ca să ajungă toți acasă în siguranță. Acum și-a adus și el aminte cum de a venit acasă atât de devreme. Ar mai fi stat, dar era singur și era trist.
Faptul că în curând existau șanse să se întâlnească cu Axel îl făcea emoționat. Nu avea idee dacă era gulerul hainei prea strâns sau emoțiile erau de vină. Nu-i ajungea aer. Îi ardea gâtul. Poate de a doua parte alcoolul era de vină, dar nu voia să admită asta. Nu a băut chiar atât de mult. Asta credea el cel puțin.
Și totuși se regăsise la ușa din spatele căreia stătea Park. Nu era Axel, asta știa, însă nu l-a comparat niciodată cu Axel. Nici măcar nu a intenționat asta. Ashton era cu mult mai diferit decât Axel, iar singurul lucru pe care îl împărțeau cei doi frați era privirea lor specială și antipatia din partea lui Acosta.
N-ai fi crezut că sunt frați.
Lovește cu vârful unghiilor ușor în sticlă, ochii jucând pe lumina de la peretele din sticlă din hol. Erau într-o zonă relativ mică, asta la dorința liniștii din partea tatălui lui Acosta, însă luminile clădirilor de departe ale orașului franțuzesc încă inunda întunericul holurilor vilei. Câteva reflexii jucau și pe pereți. La fel cum și degetele sau jucau peste sticla din mâna sa. Era aproape plină, nu băuse decât câteva gâturi pe drumul înspre acasă.
Băuse de furie. Asta știa prea bine. Poate nu știa ce căuta acum la ușa lui Park, însă știa de ce s-a lăsat manipulat de gustul arzător al alcoolului. Faptul că după atât de mult timp reușise în sfârșit să-și pună mâinile pe judecător, însă el scăpase atât de prostește, îi făcea stomacul să se strângă dureros. Voise să-l facă sa regrete fiecare idee. Fiecare gând prin care căuta soluții de a-l face să putrezească în închisoare. Plănuise moartea sa în cel mai mic detaliu, dar acum el dispăruse fără de urme cu tot cu familia sa. Îi scăpase ca printre degete, iar aici vina era doar a unui singur om.
