"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
Privesc imaginea bărbatului din fața mea. Dormea dus, l-a luat bine somniferul. Părea că nu poate fi deranjat de absolut nimic, strângea puternic perna în brațele lui. Pieptul i se ridica și cobora cu fiecare respirație, iar imaginea sa vraiște, pe jumătate dezbrăcată, dormind printre cearșafuri albe— semăna leit cu un înger. Oh, doamne, Lucifer, cine mai ești și tu?
Degetele mi se ridică leneș peste nasturii hainei pe care o îmbrac, încercând să îmi ordonez haosul din gânduri. Mă întrebam dacă nu cumva am exagerat cu doza de somnifere, dar nu prea cred. Nu voiam să-l omor, deși nu ar fi fost nici mare păcat, însă preferam să nu fiu un criminal doar din cauza lui Acosta. Drace, arăta bine diavolul ăsta. Îmi iau privirea de pe el încât să nu mă simt ispitit de propriile greșeli și decid doar să mă concentrez pe planul meu, care momentan mergea înspre direcția potrivită.
Șah mat, Hardin. Ai început jocul și iată că eu îl termin.
Privirea îmi fuge înspre telefonul lui aruncat de pe podea. Probabil a căzut la un moment dat în timpul acțiunii, dar lumina și acum periodic la fiecare mesaj pe care îl primea. Îmi atrăgea atenția, deja mă enerva. Cu pași apăsați traversez distanța și îl iau de pe podea. Nu mă uit la mesajele sale deoarece nu mă interesa.
Avea o crăpătură. Nu am idee dacă este de acum sau poate l-a spart înainte— însă părea suficient de ascuțită încât să mă pot tăia în ea. O mică idee mi se cuibărește în minte, iar zâmbetul mi se arcuiește mândru pe buze în timp ce degetul îmi fuge înspre aplicația camerei. El avea parolă, pe care nu voi sta să o ghicesc acum, dar aplicația de cameră puteam în continuare să o folosesc.
Îmi trec limba peste buze, apăsând butonul de record. Îmi reglez vocea și cu camera telefonului îndreptată înspre prințul din pat, las un râset să-mi scape buzele.
— Uite, iubire, comemorarea nopții noastre. Păcat că nu ai rămas până la final, nici măcar nu am reușit să ne dezbrăcăm bine, dar poate vei avea ocazia măcar să visezi asta! Deoarece prea curând eu sper că nu o să ne vedem. Îți dau veste tristă, te părăsesc, Acosta, dar e okay, te las să suferi după mine, chicotesc și ridic camera spre fața mea.
Mă asigur că zâmbesc și mă strâmb, întorcând-o iarăși spre el. Acum mă gândesc cât de incitant ar fi să fiu aici când el se va trezi, chiar păcat că nu o să am ocazia. Mi-ar plăcea să-l văd cum fierbe de nervi când privește videoul. Când realizează că l-am drogat cu somnifere. Când realizează că i-am scăpat chiar de sub propriul nas.
Închid filmarea și îi așez telefonul pe noptieră. Iar cu toate acestea, îmi potrivesc haina pe umeri și îi "împrumut" geaca. O trag peste umeri și cu cheile furate tot de la el, verific situația din hol. Oameni inteligenți, nu e nimeni aici. Perfect. Cu pașii cât mai grăbiți, mă mișc direct înspre camera lui Acosta— care în momentul acesta era locul perfect pentru a îmi savura planul până la final în toată splendoarea sa. Ușa era încuiată, dar cu ajutorul setului de chei furate de la francez, asta era o problemă de domeniul trecutului.
Acosta avea în camera sa un balcon cu scări ce duceau spre grădină. Probabil pentru propria plăcere, nu cred că și-a imaginat vreodată că eu voi scăpa pe aici. Văzusem scările atunci când am fugit de gărzi, dar în momentul ăla chiar nu puteam face nimic. Acum însă aveam toată libertatea mea.
Decid totuși să mă asigur că nu fug cu mâna goală, că departe precis nu ajung. Mă asigur că încui ușa în spatele meu și în toată liniștea pe care o puteam face, mă îndrept spre garderoba sa. De acolo iau un ghiozdan și iau câteva haine la nimereală pe care le îndes în ghiozdan. El era doar mai înalt decât mine cu câțiva centimetri, iar la corp— doar puțin mai lat. Nu îmi pasă că hainele îmi vor fi ușor mai mari, cât timp aveam ce purta, asta conta. Nu voi muri de frig.
Nu am vagă de idee cât de departe mă aflu de casă, dar trebuia să fiu pregătit. Plus că nu mă puteam întoarce acolo direct, aveau să mă găsească. Trebuia să fiu mai atent ceva timp.
Umplu geanta cu haine și după sar din garderobă, apropiindu-mă de noptierele sale. Îi găsesc portofelul— nu îmi plăcea să iau ce nu este al meu, însă idiotul ăsta m-a ținut săptămâni întregi închis într-o cameră blestemată. Merita cu vârf și îndesat tot ce îi făceam. Chiar mai mult. Deja urăsc fiecare colț din camera aia. Îi iau doar banii, deoarece nu puteam risca să aibă ceva gps ascuns prin portofel și îi pun într-un buzunar al ghiozdanului. Îl arunc pe umeri și strâng geaca mai strâns de mine, apropiindu-mă de geam.
Verific cu privirea încât să nu fie nimeni afară și când mă conving, ies. Sfânta libertate. Mult i-am mai dus dorul. Halal de tine, Acosta. Uite că am reușit să fug de tine.
După ore prin care m-am plimbat pe drumuri, am ajuns într-un punct mai aglomerat al orașului— ceva ce căutam. Singura problemă este că am ajuns la o concluzie de care nu sunt sigur că îmi place.
Sunt în Franța.
Sunt în mama mă-sii de Franță.
CE NAIBA CAUT EU AICI? CÂND A REUȘIT ACOSTA SĂ MĂ DUCĂ ÎN TOTAL ALTĂ ȚARĂ?!
Încerc să-mi păstrez controlul, dar îmi era al naibii de dificil să mă orientez într-o țară al cărei limbă nu o știam. Fără acte, fără cunoscuți, fără absolut nimic, doar niște lucruri furate de la Acosta. Mă simțeam paralel. Nu înțelegeam nimic și poate mă avantaja doar că știam engleza și mulți francezi erau drăguți (nu ca un oarecare alt francez care probabil deja s-a trezit și turbează) și mă ajutau cum puteam. Nu mulți știau engleza din păcate.
Îmi strivesc părul printre degete, încercând cu greu să realizez ce naiba aș putea face într-o astfel de situație. Stăteam așezat pe o bancă dintr-un parc găsit la întâmplare. Nu eram nici în stare să citesc numele parcului, iar tot ce auzeam în jurul meu era stupizenia asta de limbă pe care nu o înțelegeam. Aș putea lua un hotel ieftin de noapte, acolo nu prea cer documentele, însă cum dracu ies din țară?
Cum pe naiba mă întorc înapoi? Nu pot sta toată viața mea aici unde nu aveam pe absolut nimeni.
Aș putea pleca la poliție, dar și acum aud ecoul cuvintelor lui Acosta în cap: du-te, iar ei o să mi te aducă înapoi. Nu puteam risca în așa mod. Dacă mă întorc înapoi, nu cred că mai scap viu. Tot ce mi-a mai rămas este să-l găsesc pe Axel. Dar cum să-l găsesc când tot ce știu despre el este vechiul său email de acum 10 ani? O să scot ceva bun din asta?
Mă ridic de pe scaun și cu pași leneși, mă îndrept înspre ieșire. Ce oră era habar nu aveam, însă-mi era și frig, și foame, și somn. Trebuia să găsesc mai repede un hotel. Și să iau o cină ca toți oamenii normali. Expir lung.
Voi reuși să găsesc o ieșire. Trebuie doar să nu mă stresez și să gândesc cu un pas în fața tuturor. Trebuia să nu mă las păgubaș prea rapid. Momentan planul meu era unul simplu. Trebuia să mă mișc constant. Dacă stăteam într-un loc, aveam să fiu prins.
