"și de-ar ști lumea întreagă cum este să te iubesc
nu ar mai întreba niciodată
ce am văzut în tine"
Ashton Park este probabil cea mai optimistă, plină de viață și aeriană persoană pe care o cunoști. Hardin Acosta este genul de persoană de care conșt...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♧
Nu știu de ce eram atât de încordat. Chiar nu aveam idee. Am mai fost amenințat cu moartea, nu este pentru prima dată. Chiar francezul din fața mea mă amenințase și el. Însă pentru prima dată, chiar simțeam ceva. Nu neapărat frică, deoarece existau lucruri pentru care să fii speriat mai tare, dar mă simțeam ca pe ace. Încordat și încurcat. Am început chiar și să-mi rod unghiile, nu am realizat când am început să o fac.
Vincent este doar o degradare a societății, n-a fost în stare să mă omoare chiar și când am fost legat și drogat, însă acest lucru nu mă oprea deloc din a mă îngrijora degeaba, repetând în minte cuvintele câinelui lui Acosta. Voia să mă omoare. Să mă ucidă. Să îmi pună capăt. Cuvintele acestea nu au sunat niciodată mai serioase ca acum. Și chiar nu aveau nici un motiv de ce să o facă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mai ești tensionat? Capăt o privire fugitivă din partea lui Acosta, iar eu dau din umeri.
Nu aveam nici eu idee. Tot ce știam era că eram panicat în momentul acesta. Stăteam urcat pe canapea, cu picioarele strânse, lipite de pieptul meu, privind imaginea în gol. Mă schimbasem de haine, dar am fugit repede înapoi jos. Până și Mia venise, asta după ce a auzit informația.
— E ciudat, îi răspund onest după câteva secunde și îmi înfig unghiile în tălpile mele goale, lăsând urme în formă de semilună.
— Ai uitat că eu sunt aici? O sprânceană i se arcuiește. Nu are habar că știm de planul lui tâmpit, dar dacă ar ști, ar fugi de ar mânca pământul. Îl cunosc pe nerodul ăsta puțin prea bine. Îi este frică de mine, dar pe la spate mănâncă doar rahat.
— O să-l omori? Întreabă Mia.
— Nu atât de ușor, își dă ochelarii din păr jos. Ar fi prea puțin pentru unul ca el.
Îl examinez cu privirea, iar privirile noastre se întâlnesc pentru o secundă, înainte de a mi-o muta. Nu pentru că-mi era jenă, aș vrea să-i șterg și zâmbetul de pe buzele francezului, însă acum cred că aveam altă problemă.
— Cum adică? Pune întrebarea Mia și mă salvează pe mine din a o face eu.
— Ți-e frică, Ash? Zâmbi Acosta, privindu-mă.
Îl fulger cu privirea.
— Ar trebui să-mi fie?
Își dă ochii peste cap demonstrativ, aruncându-se pe canapea lângă mine. Verifică dacă în jur mai era altcineva decât câțiva dintre câinii lui, tatăl Miei, Mia și eu, apoi se întoarce spre noi. În privirea sa avea o sclipire aparte, am impresia că ceva i-a răsărit în minte.
