Contra focului de armă

Capitolul VII

14 Aprilie 1940

Nu pot să fiu nemilos, nu pot... Sunt un soldat, îmi apăr patria, familia mea, dar când vine vorba să îi ajut, nu îi pot lăsa acolo, fără nicio speranță. Așa că l-am luat. L-am luat cu mine...

"Încă îmi aduc aminte ochii aceia blânzi care îmi hrăneau calmitatea, care mă făceau să-mi alung înstinctul animalic. În jurul său, eram un șoim fără cioc și gheare ascuțite. Dragostea ce o purtam pentru el nu avea explicație în cuvinte, doar în fapte, în priviri, în șoaptele de dimineață, în gemetele de plăcere, în atingeri romantice și fierbinți sub așternuturile umede de sudoare. Pentru mine, Kirill nu va mai exista prin altcineva. Kirill va fi singurul înger ce mi-a deschis sufletul și l-a făcut să fiarbă de nerăbdarea atingerii. Un înger care a decis să plece de pe fața pământului și să mă lase singur într-o durere abisală, să mă lase să mă înec în prăpastia păcatului fără el.

Ajung să păcătuiesc singur și să urlu că nu-l pot iubi prin atingeri. Înnebunesc în această lume mizeră departe de el, iubitul meu Kirill. O iau razna, am vedenii, aud țipete și văd persoane pe care nu le-am întâlnit niciodată în viața mea, crezând doar că prin ele voi junge la tine, Kirill."

Placid, Jasha dădu pagina și continuă cu aceeași melancolie absurdă:

" Pentru tine, iubitul meu, o să lupt aici. O să te răzbun prin fiecare glonț pătruns prin carnea fragedă, prin fiecare spintecătură de cuțit, prin fiecare grenadă aruncată. Pe tine o să te răzbun, iubitul meu. Și îți promit... Îți promit că nu va mai exista nimeni ca tine, nimeni pe care să ating cu aceeași plăcere ancestrală, nimeni căruia să îi spun că îl iubesc cu buzele tremurânde, nimeni pe care să îl fac al meu și să îi doresc plăcere lui înaintea mea..."

După ce încheie fraza, două picături sărate se scurseră pe foaie.

Închise caietul, singurul în care gândurile sale erau așternute brut, fără a-i fi teamă că ar putea fi judecat pentru masculinitatea ce bătea mai mult spre sentimentalism. Era bărbat în toată regula, și îi plăcea să se simtă bărbat, dar din când în când, caietul în care își așternuse gândurile, îl transformase în proiecția sa.

Îl luă în mână, apoi dispăru ca o umbră într-un sertar de la birou.

Își desprinse ochii greoi, apoi, până se obișnui cu lumina din încăpere, rămase pe spate. Observă pereții de un gri șters, ferestrele micuțe acoperite pe jumătate cu un material prin care trecea puțin lumina. Instinctiv, își duse privirea în toată încăperea, apoi realiză că nu era în aceeași cameră în care se trezise dimineața trecută.

Jaan tresări. Se sperie și când își văzu atât mână, cât și piciorul bandajate, iar rănile de care acum își adusese aminte, erau de negăsit pe corpul lui. Până și la sprânceană avea o copcă pusă, parcă mai mult din ambiția celui care l-a bandajat să-și ducă treaba la bun sfârșit și să o facă bine.

Se ridică în capul oaselor, văzând tocmai atunci o persoană stând la masă îngândurat, cu mâinile împreunate și cu privirea ațintită înainte, în gol.

Atunci își aduse aminte...

Fuseseră atacați nemilos și prin surprindere cu mai puțin de cincisprezece ore în urmă, iar el scăpase ca printr-o minune cu piciorul și mâna rănite. Atunci zăcea pe pământul umed îndurerat, iar el, în loc să-i tragă un glonț în cap, îl ridică de jos și îl duse în mașină. Ultimul lucru pe care și-l mai amintea era batista cu care îl făcuse să adoarmă instantaneu.