Contra focului de armă

Capitolul XV

4 Ianuarie 1941

Singurătatea dispăruse odată cu a lui prezență. Acea singurătate apăsătoare care mă devora încet... El o alungase. Moi rassviet, nici un răsărit nu e mai frumos ca tine.

Căldura ucigătoare atinsese fiecare colț al Moscovei, iar vara întreagă trecuse mult prea repede încât să te mai bucuri de ea. Toamna fusese și ea rapidă, ucigând timpul și nimicind clădirile cu bombe. Lăsase în urmă doar praf și pulbere, cărămizi căzute, oameni înfundați în solul plin de frunze la fel de moarte.

Moscova nu mai era nimic, iar toți soldații se mutaseră în munți, construind noi tranșee și fortărețe. Armamentul însemna siguranță și oferea curajul unui soldat de a nimici inamicul. Din păcate, numărul soldaților ruși scăzuse drastic în ultimele trei luni, iar la radio se auzeau numai știri dezastruoase pentru armata rusească.

Iarna intră în oraș grăbită, astupând cu zăpadă mai ales munții, locul în care își găsiseră veacul. Doar zece la număr, așteptau întăriri care încetau să apară. Nimic, nicio urmă de vreun alt soldat care să le ofere ajutorul. Jasha avansase în grad datorită faptului că rămăseseră prea puțini ca să stea pe tușă. Dar își merita poziția. Cu toate astea, pentru el, Jaan era pe primul plan. Apărătorul lui Jaan, dragostea lui, iubirea, îmbrățișările și șoaptele târzii. Și amândoi erau acum un cuplu oficial printre ceilalți opt camarazi din fortăreață. Nu aveai cum să-i vezi separați. În caz că, totuși, în raza vizuală se afla doar unul, imediat apărea și celălalt.

Viața lor sentimentală exploda în special în așternuturi, în fiecare zi, plini de dorință se iubeau în paturile tari și se încălzeau reciproc.

Viktor se simți cuprins de singurătate. Își trăia viața ca un șoim neinteresat de pradă, cât mai departe de camarazii săi. Renunțase la culorile țipătoare din păr și își păstră brunetul natural, acel brunet ce putea fi confundat ușor cu tăciunele.

-Nu mai avem mâncare, constată Jaan, cotrobăind prin fiecare colțișor din cămară.

-Pe dracu. Nici conserve?

Jasha era nervos. Se simțea sabotat. Știa că în urmă cu două zile mâncarea ar fi trebuit să le ajungă cel puțin o săptămână, iar acum...

-Nu, nici urmă de conserve.

-Atunci mergem să vânăm.

La auzul acestei comenzi, Jaan ridică brusc din sprâncene. Îi surâdea ideea, iar trupul îi trepida de curiozitatea aventurii unui salt în pădure în căutare de hrană. Jasha îl antrenase în privința asta fără voia lui, mai mult din cauza unei datorii acerbe de a-și găsi de mâncare. Urma o iarnă grea. Iar ei trebuiau să rămână uniți.

Se strânseră în fața cazarmei improvizate cinci soldați înarmați și gata să aducă o cină gustoasă acasă. Dar nu erau de ajuns. Numărul lor era prea mic, iar puterea de a vâna scăzuse o dată cu lipsa hranei.

-De ce vă văd fețele ăstea? Și eu, și tu, atunci își îndreptă privirea spre unul din soldați, avem stomacul gol. Toți de aici. La dracu, tocmai de asta vă spun să vă mobilizați o dată și să aducem înapoi hrană pentru gătit.

Jasha deveni foarte autoritar, iar ceilalți se conformară. Până și Viktor, care în ultima perioadă fusese absent la vorbele roșcatului, aprobă printr-o mișcare a capului.

În cinci minute plecară prin pădure, folosind arcuri și săgeți. Nici cu armamentul nu stăteau foarte bine, așa că economiseau gloanțele pe cât de mult posibil.

Se ascunse bine printre copaci, călcând zăpada moale cu cea mai mare grijă, pentru a nu face mult zgomot. Cu toate astea, scârțâia sub bocancii închiși la culoare. Urmări câteva urme de căprioară și se afundă mai mult în pădure. Urmele se despărțiră, iar cele de căprioară duceau înainte, celelalte conducându-i privirea lui Jasha în umbra pădurii. Sunetele incitante îi opriră privirea fix în acel loc, unde Viktor era desfăcut la pantaloni, deasupra unui soldat rus. Sexele nu li se vedeau, erau acoperite de spatele frumos încadrat al brunetului. Îl săruta pe gât, ținându-i părul într-o strânsoare ușor agresivă. Totuși, celălalt soldat nu riposta, ba chiar îl ațâța mai mult, mișcându-și trupul și lăsându-se penetrat în zăpada extrem de rece.

Jasha privi câteva secunde, apoi își întoarse capul nervos. Simți cum toată calmitatea îi cedează și tot sângele izbucni într-o furtună de neoprit. Reuși totuși să înainteze spre urmele de căprioară și să nu bage în seamă ceea ce văzuse în acele fracțiuni de secundă.

Totul se petrecu repede. Se opri, obrazul îi zvâcni cu viteza luminii, iar Jasha, aproape neobservabil, ajunse în spatele lui Viktor și îl apucă de gât, dându-l la o parte atât de brutal, încât fapta îl lăsă mască.

Nu realiză niciunul din ei când, parcă simțind un pericol, celălalt soldat dispăru printre copaci. Se priviră preț de câteva secunde fără să își vorbească. În ochii lui Jasha zăcea furie, trădare, poate un sentiment prea exagerat, dar destul de impulsiv. Viktor rămăsese pașnic, clipea des și totuși își păstră intensitatea fix în irișii roșcatului.

-De ce ești așa absent, Viktor? Îți place să ți se aducă mâncarea la gură fără niciun efort?

Se apropie excesiv de mult de el, eliminând prin hainele acelea de militar o căldură aparte ce provenea de la furie. Viktor ridică o sprânceană, parcă fiind pentru prima dată atins de vorbele lui din acea zi.

Jasha continuă cu vorbele înțepate, dar Viktor tăcea.

Liniștea era apăsătoare, iar mânia creștea. Roșcatul își încleștă pumnul.

- Pe tine te doare fix în cot, ai pe cine să fuți în fiecare noapte. La dracu, Jasha, lasă-mă să-mi consum poftele pe cine am eu chef. Nu pot să cred că-mi comanzi pe cine să fut sau nu. Ți s-a urcat dragostea la cap. L-ai uitat repede pe Kirill al tău, ha?

Furia îi urcă spre creștetul capului, înăuntrul său dându-se o luptă crâncenă între impulsivitate și răbdare.

Cedă. Îi prinse brunetului umărul și îl trânti cu spatele de copac. Parcă mâna apăruse de nicăieri, controlată de altcineva.

Kirill, numai numele lui pronunțat în contextual acela îl înfurie și mai tare. Îi trase câțiva pumni lui Viktor, dând ca și cum fața lui nu ar fi fost acolo, iar cel ce primea stimulii aceia era chiar trunchiul copacului.

Imaginea celor doi se blocă. Jasha rămase cu pumnul în aer. Viktor îl împunse cu privirea.

-Nu vreau să ajungi controlat de alte impulsuri care nu-ți aparțin.

Ultimele cuvinte ale lui Viktor îi sunau în timpane. Nu își înțelese ieșirile. Nu reuși să contureze acele fapte pe care tocmai le făcuse, acei pumni dați fără milă de parcă în el văzuse un inamic. Înghiți cât să scape de nodul din gât, dar când se uită din nou în față, Viktor nu mai era acolo.

Îi simțea însă prezența în apropiere.

Cedasem furiei. M-am lăsat prins în capcana iubirii, uitând complet de salvarea care mă ținuse în picioare atâta timp. Viktor, îmi pare rău.