Contra focului de armă

Capitolul XVIII

30 Ianuarie 1941

Nu fusese niciodată mai frig ca atunci. Parcă natura se supărase pe noi pentru că nu știam decât să ne luptăm pentru niște teritorii și nimic mai mult. Nici măcar mândria că ai câștigat ceva nu mai era importantă când te simțeai atât de singur. Mi-am găsit liniștea într-un colț din mintea mea și am rămas acolo până avea să se întoarcă. Simțeam că a plecat și l-am lăsat s-o facă, știind că voia să-mi demonstreze ceva. Nu m-am împotrivit dorinței lui de a mă face să mă simt că trăiesc pentru un scop.

Mirosul era aspru și îl făcu să își miște nările ceva mai des decât înainte. Simți lemn ars. Un foc, un șemineu în care trosnea lemnul încins. Deschise ochii și rămase blocat în acel cadru. Nu-i era nimic cunoscut, dar conștientiză imediat ultimele momente în care știa sigur că trăia. Îl strigase, el veni și îl adună de pe jos așa înghețat cum era, apoi simțise un loc cald și plăcut. Poate că acesta era motivul pentru care căzu într-un somn adânc, fără să mai lupte.

Două zile fusese inconștient, iar asta îi punea câteva semne de întrebare. Jaan se simțea un filosof care se întreba adesea ce s-a întâmplat cu el și unde este acum. Răspunsurile nu apărură imediat, iar asta îl făcu să nu se simtă prea confortabil și în siguranță, cel puțin nu în curând. De aceea, se ridică din pat și rămase surprins când observă pătura ce îl acoperise în tot acest timp, păstrându-i temperatura corpului la un nivel acceptabil.

Încăperea era mică, decentă și foarte caldă. Acest ultim detaliu venea chiar din focul aprins din șemineu, exact așa cum preconizase Jaan. Ceva din acea cameră era modern, probabil mobila dintr-un lemn închis la culoare sau atmosfera.

Corpul îi cedă când încercă să facă câțiva pași spre covorul ușor murdar, dar nu renunță. Se convinse, camera era complet goală, iar salvatorul nu era de găsit. Nu știa dacă să se simtă mai comod acum, când era singur și își putea construi un plan, sau în pericol, fiindcă îi scăpase printre degete și ultima speranță.

Jasha îi apăru în minte ca o amintire îndepărtată și se întrebă atunci cât timp trecuse de când era inconștient. Pentru a găsi răspunsurile, ieși afară pe singura ușă care era vizibilă.

Vântul aspru îi aruncă în față zăpada de care aproape uitase. Peisajul nu-l ajuta deloc să își dea seama ce se întâmplă afară sau măcar dacă mai e cineva în jurul casei. Vizibilitatea era foarte scăzută, din cer cădeau soldați albi, imenși, gata să pornească un alt război o dată ajunși pe pământ.

Nimeni. Nu vedea pe nimeni.

Neamțul închise ușa, folosindu-și ultimele puteri pe care le mai avea pentru a o închide împotriva vântului, apoi se trânti pe scaunul de lângă șemineu. Îl trase mai aproape și mâncă ce era pe masă. Se pare că omul acela care îl adusese aici se gândise la toate, îl învelise, făcuse focul și îi lăsase și mâncare și apă. Nu era greu de ghicit că avea nevoie de toate acestea. În momentul în care căzuse din picioare, Jaan era apropae înghețat și palid, cu buzele de o nuanță ușor mov, iar mâinile aproape îi fuseseră înțepenite. Acum se dezmorțise, iar masa fu binevenită. Gândul că Jasha era într-un stadiu mortal, îi tăie pofta de mâncare mai repede decât ar fi fost normal, fără să se mai atingă de ceva de pe acea masă în afara unui pahar bine meritat cu apă.