Contra focului de armă

Capitolul XXV

N/A: Hei, hei, dragi cititori. Am lipsit o perioadă, dar acum sunt aici cu un capitol proaspăt. Sper să îl savurați și să nu vă supărați că nu am mai scris. Știți ce a zis Mark Twain? "Cuvântul potrivit poate fi eficient, însă niciun cuvânt nu a fost vreodată la fel de eficient ca o pauză la momentul potrivit."

~kisses

27 Martie 1941

Tristețea lui mă dobora. L-am lăsat să plângă ore în șir, ținându-l în brațe, ca mai apoi să adormim, de data asta, eu cuprinzându-i talia, așa cum obișnuia el să o facă în fiecare noapte din acele ultime săptămâni.

Era inadmisibil să nu doarmă împreună, să nu se simtă sub așternuturi, dar nimic mai mult. Să își guste pielea reciproc și să se tachineze înainte să adormă. Camera de la parter era răcoroasă, Jasha dormea într-un pulover alb pe gât și boxerii de aceeași culoare. Acea imagine îi migră în conștiința lui Viktor ca un fulger. Fesele roșcatului erau frumos conturate de elasticul lenjeriei intime, iar acea culoare pură îi scotea șuvițele înflăcărate în evidență și îi încadra fața puternică, dar totuși armonioasă.

Cu ochii pe jumătate deschisi, Viktor îl privi în detaliu. Nu-și putu lua ochii de pe chipul său minute în șir. Era un miracol că stăteau împreună, era imaginea pe care și-o dorise de atât de mult timp. Acum că îl avea numai pentru el, voia să profite, dar nu cu un egoism exacerbat, ci, mai degrabă, cu o pasiune puternică și cutremurătoare.

Romantismul i se zbătea în vene și ieșea o dată cu fiecare atingere a degetelor sale pe pielea rusului. Îi simțea pielea fină și masculină, iar acest contrast îl lăsa ca un vulcan nestins.

Ora șase dimineața ar fi fost, în unele timpuri, ora la care toți se trezeau și schimbau tura de pază, însă acum marca în totalitate ora perfectă în care soarele izbutea să se arunce prin fereastră și să îi cuprindă într-o aură luminoasă și plăcută privirii.

Un singur zgomot în geam nu-l făcu pe Viktor să își mute privirea, dar celelalte două îi creară un sentiment de curiozitate. Fără să se ridice, privi spre fereastră. Nimic. Câteva secunde nu surprinse nimic, apoi observă cum un guguloi minuscul se apropie de geam și formează iarăși acel sunet. Se ridică, se aporpie destul de repede de pervaz și privi.

Un cap mic și blond trecu în fugă, se lăsă în jos, luă una din pietricelele din grădină, și se pregăti să arunce iar, dar se blocă în ochii maritimi ai brunetului.

-Ce faci, puștiule?

Băiatul rânji și își scutură palmele una de cealaltă.

-Ai ceva de mâncare?

Viktor scoase un sunet cald printre buze și îi făcu semn spre ușa de la intrare. Se duse să îi deschisă, apoi îl primi înauntru, în direcția bucătăriei. Puștiul nu avea mai mult de un metru șaizeci. Era destul de slab, cu umerii ușor posomorâți, dar zâmbetul de pe chipul lui forma o căldură în întreaga casă. Viktor primi această atmosferă cu brațele deschise.

-Ia un loc, rosti bărbatul, trăgând un scaun mai aproape de blond.

Îi întinse pe masă o pâine mare, sos de roșii și carne de vânat, care miroasea la fel de bine cum mirosise cu o seară în urmă. Cu un gest al capului, blondinul îi mulțumi și începu să mănânce.