Contra focului de armă

Capitolul VIII

1 Mai 1940

Dorul meu pentru el devenise în scurt timp o bucată de gheață greu de spart. Pierdusem iubirea, îmi trecuse printre degetele. Acum, tot ce conta era să devin un învingător în fața războiului, dacă în fața iubirii am eșuat.

I-a fost îndeajuns să îi șoptească numele o singură dată, ca apoi să nu se mai poată opri. Era cuprins de un dor arzător să îi simtă prezența, să îi vadă măcar frumusețea cu care fusese înzestrat.

Își duse o mână spre piept și apăsă, lăsându-și capul în jos și strângând din ochii înecați în lacrimi. Respirația îi deveni sacadată și cu fiecare gând cu care încerca să și-l amintească mai bine, cu atâta își dorea să se smulgă din brațele vieții și să se sufoce ca să ajungă la el.

Fața i se umezi în totalitate, șiroaie de lacrimi se strânseră în vârful bărbiei și curgeau ca niște picături dintr-un izvor limpede și plin de durere. Oftă, înghiți. Își mușcă buza, își strânse gulerul hainei, asta doar ca să diminueze gândurile chinuitoare care îl apăsau de câteva ore.

-Kirill... Kirill, șoptea, atingând scaunul din față lui cu mâna tremurândă.

Îl trase mai aproape de el și se trânti pe bucata de lemn, lăsând în camera goală să se audă doar respirația grea care spărgea liniștea mortuală.

De două săptămâni nu se mai trăsese, iar stațiile anunțau o acalmie suspicioasă în oraș. Vântul de primăvară adia peste tabăra rușilor cu o nesiguranță continuă, iar soldații nu au avut nici cea mai mică intenție să lase garda jos.

Zilele, chiar săptămânile treceau cu repeziciune, iar războiul parcă se închisese într-o peșteră și nu mai dădea niciun semn de întoarcere. În acele momente, singura cale a lui Jasha pentru care dorea să se simtă liber, erau plimbările lungi undeva departe de arme, tranșee și gălăgia băutorilor de votkă.

Își trase repede perechea de pantaloni negri, care i se mulau perfect pe coapse și mai sus preferă să își lase trupul în bătaia vântului primăvăratic. Plecă la drum, luându-și cu el doar pachetul de țigări de contrabandă. Se îndepărtă ușor de tabără și parcurse un drum prăfuit, gândindu-se la adevăratul motiv pentru care dorea să fie singur. Nu intenționa să își bată creierul cu asta, voia să fie liber ca un șoim pe care nu îl interesează prada, ci perehea cu care să o împartă.

Se trânti pe o stâncă, lăsându-se în fața ochilor săi priveliștea ce merita admirată. Munți, nori, păsări și o pădurice care cerea să fie descoperită, dar care se vedea datorită luminii într-un mod mitic. Stătu puțin ațintit spre acel loc care îl chemă ca o ibovnică, apoi râse sec și șopti:

-Fata Morgana.

Cât ai clipi, își aprinse o țigară și trase din ea cu calm, apoi scoase fumul într-un mod exotic și masculin. Prin el își trecu mâna și încercă să îl prindă. Gesturile erau instinctive, însă gândurile predominau. Ceva anume îl făcea să coboare pe stânci și să plece în pădure, să caute o liniște interioară la care visa de o bună parte de timp.

Aruncă țigara și privi în jos, acolo unde căzu chiștocul. Nu era o distanță foarte mare, dar dacă te avântai ca un nebun pe stânci, riscai să mori în mai puțin de cinci secunde. Soarele apăru după nori și îi lumină pielea spatelui bine lucrat, scoțându-i în evidență cicatricea lăsată de un glonț exact sub coaste. Coborî cu grijă, ținându-se bine de pietrele ușor umede. Acest fapt îl făcu să mărească gradul de atenție, căci orice pas greșit l-ar fi adus mai aproape de moarte. Nu privi în jos în timp ce coborî, astfel reuși să se concentreze pe pași, nu pe distanță. Sări de pe o piatră pe alta, întinzându-și brațele bine lucrate pentru a se prinde de redacinile unui copac ce păreau stabile. Reuși, cu pași masculini, să ajungă la bază, iar când făcu primul pas pe pământ, se întoarse cu fața spre pădurea ce părea de sus atât de mică, încât îl uimi faptul că de aici, copacii erau atât de înalți încât ar fi numit acest teren unul al uriașilor.