Contra focului de armă

Capitolul XII

24 Iunie 1940

Kirill, Viktor, acum și Jaan... Dumnezeule, câte mă mai lași să îndur? Mă distrugi, îmi scurtezi viața cu fiecare apropiat pe care mi-L furi sau mi-L rănești. Încetează, sau o să te împușc și pe tine!

„Am vrut să-l înțeleg și să mă înțeleagă, să ne povestim viețile și pierderile în război. Am știut de la bun început că acea conversație va lua sfârșit înainte să lămurim. Ah, și-mi pare atât de rău că l-am lăsat să înțeleagă greșit acele lucruri. Jaan dispăruse din fortăreață după acel atac surpriză de la râu, își luase hainele și plecase în munte cu ceilalți camarazi. Când l-am văzut în acea dimineață că pleacă cu o atât de mare ușurință, m-am simțit gol. Mă intreb... Cum va reuși el să se descurce printre atâția ruși, el, un neamț cu „probleme de vorbire"? Trebuia să îl întâlnesc și știam că ne vom revedea, simțeam asta în adâncul inimii, dar probabil după ce timpul avea să lase amprentele singurătății pe amândoi."

Jasha închise caietul și îl trânti în pat, acolo unde cearșaful era mototolit, iar cele două perne căzute undeva pe podea. Ieși afară și trase aerul verii în piept, privind spre munți. Priveliștea era excepțională, vârfurile se înălțau spre cer de parcă și-ar fi dorit să se ascundă după nori. Simți o mână pe umărul său, o atingere atât de familiară încât își dădu seama cine îl atinsese. Se întoarse.

-Strânge-ți lucrurile, Jasha, ne mutăm, rosti Viktor entuziasmat.

Rusul ridică o sprânceană nedumerit. Adevărul era că își petrecuseră destul timp în acele fortărețe și trebuiau să se apropie mai mult de oraș și să ofere ajutor cetățenilor, dar în adâncul său spera că se vor muta în munți, după Jaan. Privi peisajul încă o dată, apoi întrebă:

-Unde?

-În oraș. Hai odată, pleacă tancurile în cincispe' minute.

Viktor dispăru într-o încăpere, iar roșcatul, tăcut, îl urmă mai puțin entuziasmat. Nu știa ce să-și ia cu el. De fapt, nu avea destule lucruri pe care să le care, dar alese un rucsac destul de mare încât să încapă tabloul făcut de Kirill, uniforma de schimb, pușca și armamentul, câteva grenade și câteva haine de schimb. În urma lor trecu un bărbat bine clădit care cără restul armamentului, apoi încă doi ruși care strânseră păturile împreună cu lenjeria. Așa cum spusese Viktor, tancurile plecară împreună cu soldații în fix cincisprezece minute, lăsând în urma lor o tăcere amară și mult praf înecăcios.

-Ce-i cu fața asta, omule?

Inimă lui Jasha începu să pompeze mai mult sânge decât era normal, dar evită să îl privească pe brunet tot drumul. Cu cât se apropiau mai mult de oraș, cu atât avioanele dispăruseră din acest vis straniu, tangibil și ireal în același timp, iar tancurile inamicilor erau de negăsit în acea inexistență a umanității. Doar ruinele mai rămăseseră din Moscova. Doar ruinele le aduceau oamenilor aminte că acolo fusese un oraș vesel.

Se stabiliseră repede într-un cămin vechi în care își împărțiră camerele doi câte doi de data aceasta. Clădirea avea patru etaje și 40 de camere, perfecte pentru a adăposti toți soldații și armele lor.

În jur domnea o calmitate apăsătoare, căci până atunci se trăsese nemilos în toate direcțiile. Dar acum era liniște. Prea liniște.

Dimineața îl lovi pe Jasha ca o grenadă. Fusese prea obosit după drum ca să se poată trezi în largul său, mai ales că râsetele și zgomotele de afară îi străpunseră timpanele chiar și prin perna imensă. Se ridică din pat și înjură, aruncând cu obiectul moale pe care dormise în celălalt colț al camerei. Scoase capul pe fereastră și privi către zarva de jos, unde îl văzu pe Viktor râzând cu o culoare extrem de roșie în cap. Coborî scările și trase pe el doar o pereche de pantaloni mai largi, lăsându-și abdomenul frumos sculptat la vedere. Rămase blocat în prag, mărind instinctiv ochii când chipul lui Viktor se întoarse spre el. Pentru câteva secunde, se sorbiră amândoi din privi, însă Viktor cedă primul, coborându-și ochii spre pielea celui din fața sa.