Contra focului de armă

Capitolul XXIII

13 Februarie

Nu-mi mai simțeam picioarele, alergasem atât de tare, atât de repede, încât, tot ceea ce mai aveam de simțit îmi era doar inima care bătea îndurerată în piept. Să te odihnești în pace, Vaslav.

Oboseala pusese stăpânire fără milă pe trupurile lor. Fugiseră cam două ore în continuu, până când siguranța îi făcură să se oprească la capătul tranșeelor, acolo unde ori ieșeai pe front în câmp deschis, ori rămâneai ascuns între pereții de pământ tare și aspru.

La orizont, soarele fugise după câmpiile lungi și formase un tablou înspăimântător al norilor, care prevesteau o noapte friguroasă.

Viktor se ghemoti la pământ și aruncă cu pușca la câțiva metrii depărtare de el.

-Trebuia să-i omorâm. Acum stăm cu grija că vor veni să ne sugrume în somn, sau, cine știe, să ne taie gâtul.

Jasha se așeză tăcut lângă camaradul său și îi prinse brațul din dorința de a-i calma puțin tonul vocii și privirea nervoasă.

-Erau prea mulți, Viktor. Ne-ar fi nimicit într-o secundă.

Atunci își aminti cum gloanțele îi penetraseră pielea lui Vaslav, intrând până în carne și, cel mai probabil, afectându-i oasele cu un venin dureros și acru. Se cutremură. Nu-l cunoscuse de mult timp, dar ceva îi lega mult. Probabil concepțiile, probabil sfaturile despre Jaan, probabil modul cum reușiseră să spere la o viață mai bună dincolo de război.

Brunetul se calmă curând, atât timp cât își simțea partenerul în siguranță în dreapta lui. Acum, fiindcă erau singuri, un val de amăgire îi cuprinseră pe amândoi. Într-o fracțiune de secundă, gândiră la unison că nemții le-ar fi știut locația din cauza lui Jaan. Altfel, cum și-ar fi putut explica faptul că au ajuns acolo imediat după plecarea lui?

-Nu se poate, spuse slab roșcatul, ducându-și privirea în pământ. Nu se poate să ne fi făcut asta. Era supărat când a plecat, dar cu siguranță nu ne-ar fi turnat ascunzătoarea. În plus, era o cabană într-un loc mult prea vizibil. Se putea întâmpla oricând.

Viktor îl aprobă după câteva momente de tăcere în care calculă cele auzite.

Noaptea se lăsase încet peste tranșee, iar luna sclipea pe cer cu o curiozitate ieșită din comun. Îi privea și le transmitea siguranță.

Se lăsară amândoi pe pământul tare și uscat, cu armele încărcate lângă ei, făcându-i să nu-și lase garda jos nici în acea cruntă oboseală. Totul era imprevizibil, mai ales într-un spațiu îngust de nici un metru pătrat. Tranșeele se întindeau, de la un capăt la altul, pe o suprafață de aproximativ șapte kilometrii. Destul de ușor de parcurs într-o noapte, dar destul de chinuitor de pășit printre cadavrele ce se ascundeau acolo. Cei doi puteau fi confundați cu doi soldați morți, astfel, își intrară în rol și adormiră.

Jasha stătea pe o parte, cu capul așezat pe brațul îndoit. Își simțea stomacul gol și se tot gândea dacă fusese o idee bună să lase toate proviziile din rucsac în drumul evadării de gloanțele ucigătoare ale nemților. O adevărată aventură să fugi de inamic în acele circumstanțe. Nici măcar o pătură nu aveau cu ei ca să îi încălzească în acea noapte de februarie, mai rece ca de obicei. Începu să tremure încet, apoi, acel vibrat al corpului se intensifică. Între somn și realitate, își simți corpul încălzit de o aură ce provenea din spatele lui. Un braț așezat pe talia sa, un trup lipit de spatele său și o răsuflare caldă în ceafă. Adormi rapid în brațele lui Viktor, brațe pe care odată ce le simți în jurul lui, știa că le vrea acolo pentru încă o perioadă mai lungă de timp.