Contra focului de armă

Capitolul XI

3 Iunie 1940

Plăcerea unei îmbrățișări atât de calmă o puteam resimți iarăși. Mă făcea să fiu viu, iar viața parcă îmi era injectată în vene cu o adrenalină aparte. Războiul nu era nici pe departe cum mă așteptasem, era mai mult decât un eveniment ce avea să intre în istorie, era întreaga mea viață.

Desprinse marginile ramei acoperită cu o folie groasă și ușor prăfuită, descoperind un tablou la care rămase ațintit momente bune. Îl așeză pe pat și suflă de câteva ori în el, privind prin crăpătura geamului ca nu cumva cineva să se apropie. Parcă știa că intrase pe un teritoriu care nu era al lui și își dorea să facă totul în tăcere, să nu fie prins.

Rămase în picioare, admirând protagonistul din acea pictură în ulei. Îl cunoștea... Îl cunoștea chiar foarte bine, fiecare umbră a corpului său, privirea, părul și chiar și atitudinea pe care o emana într-o simplă imagine. Ar fi vrut să spună că datorită pictorului totul ieșise perfect, dar chiar voia să admită că nu pictorul, ci modelul construia acel cadru intim și palpitant al picturii. Înghiți în sec incontrolabil și rămase de părere că mai bine ascunde tabloul și îl întreabă chiar pe el despre ce era vorba, dar un mic detaliu în colțul din stânga jos îi atrase atenția și îl făcu să mărească ochii: „Kirill – 2 Aprilie 1940 – Al meu, Jasha".

Se încruntă, nu înțelegea, iar peste corpul lui puse stăpânire o emoție pe care nu o mai întâlnise până atunci, dar semăna cu gelozia, de asta își putea da seama. Acoperi pictura și o puse la loc, ieșind afară, acolo unde soarele încerca să încălzească pământul și să anunțe o vară călduroasă.

Acolo nu văzu pe nimeni altcineva decât pe Jasha, care părea că își analizează cu tenacitate arma din brațe. Simțea cum și-ar fi dorit să nu-l fi observat când iese afară, și totuși voia să îi întâlnească privirea călduroasă. Înstinctul îl aduse mai aproape de el cu pași mărunți, nehotărâți.

-Arăți minunat, veni replica din partea roșcatului care se întoarse cu întregul corp spre bărbat.

Jaan simți un tremur, iar acel compliment îi încălzi inima, fiindcă știa că fusese spus nu din pricina aspectului fizic. Nu. Jasha privea înăuntrul său, interiorul blând și plin de patimă.

Când se apropie mai mult de chipul său, aproape formând un sărut, Jaan își trase capul. Orgoliul masculin al rusului îl făcu să scoată o mârâitură printre buze și să-și dea seama că nu era ceva în regulă.

„Spune-mi."  Îi transmitea privirea sa, însă cu o lipsă de curaj, Jaan nu reuși să-și articuleze cuvintele. Era supărat, gelos, îl frământau gândurile, iar acest amalgam de sentimente amare nu-i dădeau șansa să vorbească în fața lui. Își amintea clipele petrecute înainte cu el, cum trupurile lor se atingeau nerușinate și se desfătau în lumina lunii. Pusese prea multă pasiune ca să fie acum indiferent.

-Ce mama dracului s-a întâmplat, Jaan? strigă Jasha, uitându-se în jur să se asigure că nu sunt urmăriți și că neamțul nu e nevoit să joace acel teatru sec în care el era personajul cu probleme de vorbire. Nu era nimeni. Și totuși, Jaan tăcea.

Într-o jumătate de oră nu se mai aflau în fața fortăreței, ci se retrăseseră amândoi lângă cel mai apropiat lac, acolo unde singurul zgomot era susurul apei și cântecul vrăbiuțelor.