Contra focului de armă

Capitolul XVII

N/A: Îmi pare rău că vin cu acest capitol foarte târziu, dar mi-am petrecut mai mult timp cu studiile și am neglijat puțin Wattpad-ul. De asemenea, în această perioadă cu examene nu promit că voi posta repede, but keep calm, nu-mi place să las lucrurile neterminate, deci povestea asta va avea un final. Mai ales că este singura poveste în care m-am implicat afectiv foarte mult, fiindcă în spatele ei sunt mai multe de spus decât lasă să se vadă sau înțeleagă din rânduri.

Vă doresc să citiți cu plăcere și aș aprecia orice comentariu de la voi. <3 Kisses!

Fanie.

28 Ianuarie 1941

Spaimă, dezamăgire, autodistrugere, furie, durere, dor... De toate astea mi se umpluse sufletul după atâtea eșecuri pe front.

Îl trase de mână rapid.

-Dacă mai rămânem înauntru, o să murim și noi gazați.

Acel ton îl înfricoșă pe Jaan, iar asta reuși să se observa în strânsoarea palmei roșcatului.

Apoi amândoi își întoarseră privirea printre copaci, de acolo de unde veneau câteva foșnete stranii. Întunericul nu-i ajuta deloc, nici măcar regina nopții nu lumina îndeajuns de tare încât să îți dai seama dacă pe acolo trecuse un animal sau om.

Dar Jasha decise să îl urmeze oricum. Fugi înauntru, luă o pușcă încărcată și se avântă printre copaci, fiind la câțiva metrii de vietate. Se simțiră reciproc, iar atunci își dădu seama că nu era nici un animal, ci un om cu o armă la spate.

Luna coborî câteva raze printre copaci, străpungând frunzele și aterizând fix pe pământ. Fugarul trecu în acea deschizătură a nopții. Jasha înjură. Văzu uniforma inamicilor săi peste acel bărbat clădit bine.

Se opri șă se asigură că din nicio parte nu mai venea nimeni și că nu îi este întinsă vreo capcană, apoi reuși să se concentreze doar pe alergat până îl prinse din urmă pe neamț.

Era inevitabil ca unul din ei sa nu calce strâmb în acea negură, iar norocul fu că inamicul era cel care se împiedică într-un trunchi netăiat și prins bine în pământ, acoperit cu zăpadă.

Iar apoi... Apoi trase. Trase și atât. Nici nu apucă să expire aerul din plămâni înainte ca zgomotul puștii să răsune cu ecou în noapte.

Glonțul îi trecu direct prin cap. Îi străpunse craniul și îi ajunse prin frunte, unde îi lăsă o adâncitură roșie. Zăpada din jur se făcu rapid roșie. Semăna mai mult cu o scenă victorioasă de vânătoare, când căpriorul căzut la pământ încerca să își mai tragă ultima răsuflare înainte să fie târât spre fortăreață. Cadrul era același, însă victima nu.

Pașii din zăpadă pe care Jasha îi parcurse până la trupul cazut parcă nu aveau sfârșit. Înaint și totuși stătea pe loc. Din spatele lui, apăru Jaan cu un pistol rusesc în mână. Acea imagine a iubitului său care ținea atât de sigur acea armă în mână, îl facea să pară foarte stăpân pe situație. Jasha îi zâmbi amar din semi-profil, străpungând liniștea cu vocea sa groasă: