Contra focului de armă

Capitolul XVI

27 Ianuarie 1941

Cedasem furiei. M-am lăsat prins în capcana iubirii, uitând complet de salvarea care mă ținuse în picioare atâta timp. Viktor, îmi pare rău.

Plecase. Se simțea atât de vinovat.

De la acel incident din pădure, dispăruse pur și simplu. Nu știa dacă se pierduse prin pădure, găsise un loc mult mai bun, fugise în oraș sau, mai rău, era deja mort.

În ultimele zile auzise focuri de armă din Vest, dar nu le putea comanda celorlalți să tragă. Erau prea puțini ca număr, iar acum, cu Viktor plecat, șansele să învingă o armată de nemți scăzuse drastic. Așteptau întăriri. Acele întăriri care încetau să apară.

-Trebuie să-i găsim noi, se impuse Jasha în acea seară la masă, în timp ce toți soldații dădeau pe gât sticle întregi cu votkă. Dacă mai așteptăm mult aici, riscăm să murim înainte să ne găsească.

Mâncară toți, începând apoi să își împacheteze lucrurile cu o melancolie ștearsă. Dima se apropie de Jasha și îl apăsă ușor pe umăr. Roșcatul se întoarse într-o tresărire. Nu se aștepta să abandoneze pentru puțin timp cineva treaba pe care o primise.

-Nu e deloc bine, șopti bărbatul lângă urechea comandantului său.

Jasha închise ochii într-o tăcere apăsătoare, apoi îi deschise blând, pătrunzându-și interlocutorul cu o privire caldă.

-Ai încredere în mine, m-am gândit deja la traseul pe care îl vom urma.

-Nu înțelegi, Jasha, continuă Dima cu o înfricoșare în glas, prinzându-i antebrațul. Dacă ne prind, suntem morți.

-Știu, spuse cu o atât de mare ușurință de parcă nu credea ceea ce tocmai îi spusese Dima. Totuși, pe soldat îl încurajă acel ton. Se întoarse și își îndesă în rucsac două fotografii și o pătura. Gloanțe nu mai avea, decât cele cu care era deja pușca încărcată. În tot acest timp, Jasha se strecură în spatele iubitului său și îl apucă gentil de talie, depunându-i un sărut lung pe ceafa sa. Îl ajută să își strângă lucrurile, apoi ieșiră amandoi să stea de pază în acea noapte. Nu că ar fi avut vreun scop, căci oricum erau pierduți dacă îi găseau inamicii în acea formație, însă prefera să cunoască pericolul dinainte. Cu toate că nu vorbea prea des despre planurile sale, Jasha le cunoștea foarte bine și știa cum să acționeze aproape în orice situație, fiind capabil să gândească rapid și să iasă dintr-o problemă. De asta Jaan se simțea în siguranță cu el.

Roșcatul se lăsă pe spate pe o pătură pe care o întinse pe zăpadă. Era foarte frig, iar vântul aspru sufla cu putere. În acea seară au decis împreună să rămână în fortărețe, iar mâine la primele ore să plece de acolo și să le lase în urmă goale, fără vreun suflet care să le încălzească.

Orele treceau repede, iar Jaan adormi pe pieptul soldatului rus care nu-și luă nicio clipă privirea din cer. Știa că sub același văzduh stătea și Viktor acum. Știa că îl privea, gândindu-se dacă oare mai sunt în viață.

Simți presiune în capul pieptului când, prin minte, îi trecu imaginea lui căzut la pământ, pierdut printre copaci, animalele hrănindu-se din trupul lui neînsuflețit. Tresări fără să-și dea seama și se abținu să nu suspine prea tare. Își înghiți nodul din gât, lăsând o parte din lacrimi să îi curgă jos pe obraz, intrând în părul lui Jaan.

-Te rog, nu mai plânge, se auzi vocea în întunericul nopții, vocea care îl făcu să uite pentru o fracțiune de secundă de ce își vărsa lacrimile.

-Jaan, nu știu dacă înțelegi...

-Ba da, iubitule. Te înțeleg, sau încerc măcar, dar... Te rog, nu o mai face. Îl apucă de uniformă și strânse acel material kaki între degete, simțindu-și inima cum este împânzită de mii de spini care o înțeapă. Văzându-și iubitul plângând și știindu-i suferința, se simți neputincios. Își lăsă înapoi capul pe pieptul său.

-Viktor a fost încăpățânat, dar o să reapară, continuă Jaan, înfundânsu-și nasul în haina bărbatului și inhalându-i mirosul de parcă ar fi fost ultima dată când ar fi putut s-o facă.

-Mai bine să nu se mai întoarcă aici. Dacă nu o face până mâine dimineață, mai bine nu o mai face.

Nu-și putea înțelege tonul atât de calm cu care îndrăznea a vorbi, în ciuda furtunii de sentimente ce se dădea înauntrul lui. Teamă, combinată cu lipsă și dor. Apoi apărea o frământare ce îi făcea corpul să înghețe și... Încă ceva...

-Nu mă refeream aici, ci în preajma ta. Știu că îți este cel mai bun prieten, doar pe tine te are.

-Așa e, Jaan. Doar pe mine mă are. Părinții lui au murit înainte ca războiul să înceapă. A trăit singur, s-a descurcat singur și a știu ce înseamnă viața înainte să aflu eu în pregătirile de război. A știut când să lupte pentru ceva, a știut să țină la persoanele de lângă el, chiar dacă acestea îl cam ignorau în ultimul timp... Iar eu l-am trădat. Fiindcă, înghiți un suspin, ridicându-se în capul oaselor și ducându-și mâinile la tâmple, fiindcă nu am știut cum să mă împart.

Îi asculta fiecare șoaptă pronunțată atât de neclar din cauza suspinelor, însă, ultimele cuvinte nu le înțelesese. Nu pentru că nu reușise să le audă, ci mai degrabă fiindcă se simțea implicat. Atunci Jaan se ridică neputincios și îi mângâie părul lui Jasha mut, într-un continuu gest robotic. Nu știa ce să zică, iar asta îl enervă puțin pe Jasha. Voia să îi spună ceva, să simtă că înțelege.

Dar nimic. Jaan continuă să îi mângâie părul.

Cu un gest brutal pe care încercă să îl mascheze, roșcatul se ridică în picioare, strânse pătura de jos și i-o așeză lui Jaan pe umeri.

-Ești rece, șopti, înfășurându-l în acel material menit să îi facă temperatura corpului spre plus.

Se întoarse apoi spre fortăreață, simțind cum Jaan rămâne în spatele lui la o distanță medie, parcă dorindu-și să nu îl deranjeze. Dar chiar asta voia, să fie deranjat, să i se ocupe mintea cu tot felul de lucruri încât să uite și să devină slab. Dar Jaan pur și simplu înceta să vorbească, iar Jasha nu înțelegea dacă era dezinteresat sau vorbele sale îl marcaseră într-un fel.

Îi simțea pașii în spatele lui și totuți nu se întoarse. Merse cam trei sute de metrii, căci locul în care stătuseră pe pătura nu era chiar în fața micii cazarme.

Se opri și simți cum ceva rău se tocmai s-a petrecut, așa că grăbi pasul, iar Jaan după el. Întrare aproape în același timp pe ușa îngustă și rămaseră muți mult timp, ca niște stane de piatră, privind nimicul din încăpere.

-Sunt morți cu toții.

Se auzi tonul gros al comandantului ce sparse în bucăți liniștea penetrantă.

-Iar eu nu am fost în stare să fac nimic.

Un val de neputință îi distruse creierul și conștiința. Se simțea inutil, știind că a fost incapabil să apere atât de puțini soldați. Nici nu se mai gândi la modalitatea cu care fuseseră omorâți, cu toate că putea ghici că era vorba de otrăvire prin intermediul unui gaz din cauza mirosului înțepător. Reuși doar să perceapă acele trupuri leșuite și incompetența ce îl ștrangula ca o menghină mortală.

Fusese un plan bine pus la punct, iar cel care făcuse asta ori nu știa că mai sunt doi soldați lăsați în viață, ori nu îi văzuse pe Jasha și Jaan stând de pază la doar câta sute de metrii spre Nord.

Spaimă, dezamăgire, autodistrugere, furie, durere, dor... De toate astea mi se umpluse sufletul după atâtea eșecuri pe front.