Contra focului de armă

Capitolul XXI

10 Fabruarie 1941

Nu știu când mi-am simțit picioarele mai moi. Atunci când ți-am atins buzele cu ale mele, de data asta, așa cum mi-aș fi dorit, nu imaginat. Sau atunci când m-ai lăsat acolo singur, tocmai când aveam nevoie de tine. Nu știu, dar știu sigur că pe tine te vreau, Jasha. Acum și după război. Acum și pentru totdeauna. – Viktor

În ultima săptămână, totul se schimbase. Focurile de armă parcă dispăruseră, vremea era minunată, proviziile din plin, iar cabana de pe deal o ducea extraordinar de bine, chiar dacă, cu două zile în urmă, mai exista un nou membru printre ei.

Vaslav era un soldat rus la vreo treizeci și opt de ani, care își pierduse piciorul într-un schimb de focuri. Avea trăsături foarte dure și o mustață proeminentă. Părul deschis la culoarea îi dădea o alură blândă, dar zâmbetul îndurerat se afișa în contrast cu acesta.

Viktor îl văzuse într-o dimineață când patrula. Îi căzuse în genunchi și îi implorase ajutorul. Chiar dacă nu ar fi făcut-o, oricum l-ar fi luat din iadul acela și l-ar fi hrănit cum trebuie. Era unul de-al lor.

În acea dimineață de zece februarie, Vaslav stătea întins pe pat, privind cu ochi otrăvitori neamțul de la masă care se hrănea cu poftă dintr-un pește afumat. Tocmai atunci, Jasha intră în cameră cu pușca în brațe, curățând-o cu o cârpă ușor murdară. Privirea lui Vaslav îl chemă lângă el, o privire ce îl făcu pe rus curios și nerăbdător. Vaslav părea că ar fi trecut prin mai multe războaie, avea o personalitate extrem de puternică și fermă, știind cum să controleze situațiile. Era un om minunat, de aceea se integră rapid în grupul celor trei.

Se trânti lângă el, pe pat, sprijinindu-și spatele pe una din perne.

Vaslav se apropie de urechea lui și șopti cu o voce groasă și ușor răgușită de la prea mult tutun:

-Soldat, nu ți-ai ales bine dragostea.

Jasha se încruntă, scoțând un sunet din gât ce suna mai mult cu o explicație. Deveni curios de ce avea să zică, așa că se așeză mai comod.

Vaslav continuă, privind spre Jaan:

-Cel de acolo ți-e inamic, nu iubit. Cel de acolo, cu prima ocazie, o să fugă acasă și o să te împuște direct aici.

Atunci îi atinse inima, apăsând în cămașa ce o purta.

-Cine crezi că mi-a distrus piciorul? Un neamț sătul de război ce-a vrut să ne pună capăt. Nu erau mulți, Jasha, s-au băgat în corturile noastre și au tras unde au nimerit. Și știi ce-i surprinzător de dureros? Că același neamț care mi-a împușcat piciorul e același neamț cu care am fumat țigări de contrabandă la graniță. El avea alcool, eu tutun, am făcut schimb de povești și de suferință. Dacă eram eu în locul lui, nici nu m-aș fi gândit să încarc arma în fața mea, dar să mai și trag?

Roșcatul nu-l putu băga în seamă prea mult. Îl opri cu un gest al mâinii, făcându-l să tacă.

-El nu e așa. Te asigur, nu e așa.

Vaslav lăsă baltă discuția, știa că nu va duce nicăieri și că Jasha era deja mult prea vrăjit.

Se ridică și plecă spre iubitul său, atingându-i bărbia cu degetele sale puternice. Îi sărută nasul, apoi mâncară împreună: o masă tăcută.