Chapter 5

1.7K 179 2
                                    

-Aş prefera să fiu printre cei care se bucură de odihna veşnică decât să petrec încă un singur moment în compania dumitale.
-Pandora...Se auziră paşii lui în vreme ce o urma.O prinse de braţ şi o întoarse cu faţa spre el.Nu te prosti.Nu te pot lăsa să umbli singură printr-un cimitir noaptea.
-Nu mi-e frică,zise ea cu o sfidare ce pornea mai mult din iritare decât din curaj.
Cei morţi sunt un pericol neînsemnat.
-Nu cei morţi mă îngrijorează.Cei vii care colindă Londra la ore târzii sunt cei care pun în pericol viaţa unei femei singure.Chiar şi a unei Drăcoaice.Se simţea ironia în cuvintele lui.Viaţa cu tine nu va fi niciodată plictisitoare,nu-i aşa?
-Viaţa cu mine nu va fi niciodată treaba dumitale.Încercă fără succes să scape din mâna lui.
-O,dar eu cred că va fi treaba mea.O întoarse înapoi; pe jumătate o conducea,pe jumătate o împingea către biserică.Trăsura mea e în faţa capelei.Te conduc acasă,zise el,apoi ridică vocea.Voi,ceilalţi,puteţi pleca acum.Pandora icni.
-De unde ştiai...
-Cer scuze,domnul meu,spuse Peters,care apăru de după un copac din preajmă.
Siguranţa domnişoarei Effington e responsabilitatea mea.Max se opri şi vorbi pe
un ton lejer:
-Eşti înarmat?
-Bineînţeles,domnul meu,răspunse Peters fără ezitare.Pandora se îndoia că Peters avea asupra lui mai mult decât un cuţit de bucătărie.
-Foarte bine,suspină Max.Poţi merge cu vizitiul meu.Cât despre tine,zise el şi o conduse pe Pandora spre stradă,mă vei însoţi.Conversaţia noastră nu este nici pe departe încheiată.
-Nu mai am nimic să îţi spun,zise ea pe cel mai impunător ton de care era
capabilă.
-Mă îndoiesc,mormăi el în vreme ce se urcau în landou.Din fericire,dură numai câteva minute până când landoul trase la scară.Max ieşi să o ajute să coboare.Ea ignoră mâna întinsă,se chinui să iasă din vehicul şi porni spre faţada casei cu Peters la un pas înaintea ei.Uşa se deschise ca prin magie.Cu siguranţă vreun servitor îi urmărise dinăuntru.
-Închide uşa,Peters.Nu lăsa bestia să intre.
-Da,Peters,închide uşa.Bestia a intrat deja.Pandora se răsuci şi-i aruncă lui Max o privire mânioasă.
-M-ai adus acasă în siguranţă.Făcu un gest prin care îi sugera că nu mai era
necesară prezenţa lui.Poţi pleca acum.
Chiar şi la lumina slabă a lumânărilor din foaierul imens observă sclipirea din ochii lui.
-Nu am terminat încă discuţia.
-Cred că deja v-am...
-Peters.Max întinse pistolul majordomului.Dacă ai lua pistolul acesta din faţa
domnişoarei Effington,cred că am răsufla cu toţii uşuraţi.S-ar putea să-1 arunce şi să lovească pe cineva.Probabil pe mine.Peters se uită la el atent,cântărind situaţia,apoi dădu aprobator din cap,ca şi când Max îi citise gândurile.
-Domnişoară?
-Foarte bine.Pandora oftă din tot sufletul.Lasă-ne singuri.Peters luă pistolul şi dispăru în nişele întunecate ale casei,dar ea ştia că nu se îndepărtase prea mult.
-Şi acum,Max-îi rosti numele ca şi când i-ar fi lăsat un gust neplăcut-,oare ce ne-a mai rămas de vorbit? El zâmbi.
-Îmi place când îmi spui Max.
-Şi unui câine i-ar plăcea.Dar un câine ar şti când s-a terminat vânătoarea.Îi arătă uşa cu un semn din cap.La fel cum s-a terminat şi discuţia noastră.
-În nici un caz.Max nu părea grăbit.Păşea agale prin impresionantul hol,una
dintre puţinele zone ale locuinţei mobilate în stilul şi la înălţimea oricărei alte case.Se opri lângă o masă de cireş şi luă o statuetă de marmură.Era numai figura sculptată a unui băiat,un cupid probabil,restul trupului căzuse de mult pradă ravagiilor timpului şi ale omului.O întoarse pe toate părţile.
-Interesant,murmură el.Din perioada clasică?
-Probabil,răspunse ea precaută.
-Foarte drăguţă.Studie obiectul îndeaproape.Din colecţia părinţilor tăi,presupun.
Deci ştia despre părinţii ei.Cine nu ştia? Cu toate că puţini din înalta societate luau munca părinţilor ei în serios.Numai printre academicieni tatăl ei şi,surprinzător,mama ei primiseră recunoaşterea pe care o meritau pentru studiile lor în ceea ce privea antichităţile greceşti.Faptul că Max aprecia bucata aceea de marmură spunea multe despre el.Iritarea începea să-i treacă.
-Este una dintre primele piese pe care le-au descoperit împreună.Tatăl meu,cândva...
-Pandora.Max se uita la ea,iar privirea şi vocea lui păreau surprinzător de intense.Ce-ţi doreşti tu,de fapt?
-Ce...ce vrei să spui? întrebă ea nesigură.
-Ce-ţi doreşti de la un soţ? Aşeză cu grijă statueta la locul ei,dar părea din nou cu gândurile departe.Eu ţi-am explicat ce-mi doresc de la o soţie.Ai putea măcar să-mi spui ce-ţi doreşti de la un soț.

Ţi-am spus,replică ea uşurată şi totodată cam dezamăgită de schimbarea din atitudinea lui.Nu-mi doresc nici un soţ.
-Dar dacă ţi-ai dori?
Continuă să treacă în revistă camera,aprobând cu uşoare mişcări ale capului scările largi ce duceau la galeria de deasupra şi coloanele înalte de marmură.
Gesturile lui o iritau pe Pandora,îşi împreună mâinile strâns,făcând un efort să rămână liniştită.
-Dacă mi-aş dori,ceea ce nu e cazul,dar,dacă mi-aş dori un soţ...îşi alegea vorbele muşcându-şi absentă buza de jos.Aş vrea,la fel ca dumneavoastră,un om
la care să te uiţi cu plăcere.
-Foarte practic.Nu ar fi indicat să-ţi legi viaţa de un om al cărui chip sperie şi copiii.Max se opri un moment în faţa unei picturi vechi,inspectând-o cu aerul unui colecţionar sau al unui critic.
-Dar asta nu e cea mai importantă calitate.Dintr-un motiv neclar,Pandora nu dorea ca acest om enervant să creadă că era atât de uşuratică încât să-şi aleagă perechea numai de dragul aparenţelor.Mi-aş dori un om inteligent.
-E de la sine înţeles.
-Un domn de o înaltă moralitate.Şi care ştie ce vrea,dacă doreşti.Curajos.El aprobă din cap.
-Curajul e o calitate excelentă la un om.
-M-ar interesa să aibă simţul onoarei.
-Bineînţeles.Max păşi în faţa altei mese şi privi un porţelan destul de urât,o ciobănită.Era un cadou care nu fusese pe placul mamei ei,dar care îşi găsise totuşi un loc în casa lor.
-Loial.
-Normal.Max îi aruncă o privire ciudată,piezişă.Iar în ceea ce priveşte starea materială?Ea se încruntă,concentrându-se la întrebare.
-Bogăţia e la fel ca înfăţişarea.Plăcută,dar nu o cerinţă supremă.Eu însămi am o
avere remarcabilă.Sigur că aş prefera ca viitorul soţ să aibă resurse proprii.Nu cred că poate avea cineva prea mulţi bani.Nu am fost niciodată strâmtorată şi nu cred că mi-ar plăcea sărăcia.
-Sigur că nu.A fi sărac e împotriva naturii tale.Puse ciobănită la loc şi păşi mai departe.Deci asta e.Asta îţi doreşti la un soţ.
-Da.Numai că aş vrea şi să stea locului odată! răbufni ea,iritată.Dacă aş fi în
căutarea unui soţ,dar îţi aduc încă o dată aminte că nu sunt,domnul meu...
-Nu mă îndoiesc.El se rezemă de o coloană de marmură şi îşi încrucişa mâinile.
-...Acestea ar fi calităţile pe care aş insista.

Poruncile IubiriiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum