Poruncile Iubirii

Chapter 55

-Peters,zise Pandora intrând în încăpere şi apoi se opri.Ei,eşti ud leoarcă.
-La fel şi dumneavoastră,domnişoară.Tonul lui Peters era serios.
-Deci încă mai plouă,spuse Max într-o manieră relaxată care nu reflecta felul în care inima îi bătea în piept la vederea ei.Sau valul de uşurare care îl străbătea ştiind că ea era în siguranţă.Ori nevoia chinuitoare de a o şti întotdeauna lângă el.
-Max? Ea făcu ochii mari,întâlnindu-i privirea.Un zâmbet strălucitor îi lumină faţa.Max în mai puţin de o clipă,era în braţele lui.
-Drăcoaico!Buzele lui se striviră de ale ei şi nu putea s-o sărute îndeajuns de tare sau s-o ţină îndeajuns de strâns ca să fie convins că era reală,teafără şi alături de el.
-O,Max!Braţele ei erau în jurul gâtului lui şi tot ce-şi dorea era să-l atingă şi să-i simtă căldura lângă ea şi buzele lui lipite de ale ei.Dincolo de orice înţelegere,de orice competiţie,ştia că acolo îi era locul,acolo îi fusese întotdeauna locul.
-A trebuit să mă întorc.N-am putut să te părăsesc.
-Eşti cam udă,să ştii.El rânji spre ea.Ea râse văzând bucuria pură din ochii lui.
-Te deranjează?
-Absolut deloc.Din nou,buzele lui le întâlniră pe ale ei şi orice îndoieli pe care încă le mai avea fură îndepărtate de goana în care o străbătea senzaţia de fericire.
-A insistat să lăsăm ferestrele de la trăsură deschise,spuse Laurie pe un ton mucalit.Max îşi îndepărtă buzele de ale ei.Se încruntă şi o privi calm şi precaut.
Ea simţi un fior urcându-i pe şira spinării.El îi dădu drumul încet şi făcu un pas înapoi.
-Da? Laurie dădu din cap.
-Are nişte temeri ridicole legate de trăsuri şi ploaie.
-Da? Vocea lui Max era rece şi un sentiment distinct de nesiguranţă îi îndepărtă încântarea de mai devreme.
-Da,într-adevăr,întări Laurie încet,cu ochii la Max.Observase şi el schimbarea subtilă din atitudinea lui Max? Doamne,Max ştia de planul ei? Ba,mai rău,credea că ea chiar intenţionase să se mărite cu Laurie? Rosti cu o voce precaută:
-Max? Tensiunea plutea în aer.Max privea fix în ochii lui Laurie.Pandora îşi ţinu respiraţia.
-Cred că noi doi avem câteva lucruri de discutat,zise cu o voce calmă şi lipsită de emoţie.
-Despre noaptea asta şi...Continuă după o pauză: despre greşelile din trecut.
Greşeli din trecut? Ea îşi stăpâni un geamăt.Evident,Max aflase despre ea şi Laurie şi despre ce se întâmplase în urmă cu câţiva ani.Şi dacă ştia despre ce se întâmplase atunci,oare ce credea despre noaptea aceasta? întinse mâna şi atinse braţul lui Max.
-Max,lasă-mă să-ţi ex...Max aruncă o privire dispreţuitoare spre mâna ei,iar ea o lăsă în jos.Privirea lui o săgetase,apoi se întorsese către Laurie.
-Pandora,asta e între mine şi Max.Vocea lui Laurie era calmă şi resemnată.Iar tu ai dreptate,Max,trebuia să avem de mult discuţia asta.
-Dacă vă pot întrerupe...zise Peters,cred că există o chestiune presantă care trebuie rezolvată.
-La dracu'!spuse Max şi scrâşni din dinţi.Am uitat.În vocea lui se citea
neliniştea.Privirea i se mută spre ea,îngrijorată.Pandora,nu sunt foarte sigur care sunt detaliile.Părinţii tăi...
-Harry şi Grace? întrebă ea şi simţi un gol în stomac.Ce s-a întâmplat? Ce e?
-E greu de explicat,dar se pare că lipsesc.
-Lipsesc? Panica o cuprinse şi se luptă să rămână calmă.Ce vrei să spui prin
lipsesc? Max îi aruncă o privire lui Peters,iar valetul oftă,apoi trase adânc aer în piept.
-”Aufostrăpiţideconspiratorigrecicare.”.
-Peters,spuse Max tăios.Încetineşte şi spune cu vorbele tale.Peters ridică din sprânceană.
-Cum doriţi,domnule,îşi drese glasul.
-Se pare că Lord şi Lady Harold au fost răpiţi...
-Răpiţi? Pandora clătină din cap nevenindu-i să creadă.
-Cine-ar vrea să-i răpească?
-Grecii,spuse Max cu o expresie încurcată.Aşa cred.
-Conspiratori greci,mai exact,domnule,zise Peters.
-Trebuie să-i găsim,spuse Pandora.
-Pentru ce conspiră? întrebă Laurie,încruntat şi nedumerit.
-Trebuie să plecăm,zise Pandora,iar din vocea ei răzbătea încordarea.
-Să returneze comorile greceşti în Grecia,răspunse Peters pe un ton obişnuit,de parcă ar fi avut de-a face cu astfel de lucruri în fiecare zi.
-N-avem nici un minut de pierdut.Pandora se încruntă.De ce nu ascultau?
-Este cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit,spuse Laurie,apoi îi aruncă o privire plină de subînţeles.Aproape.Max dădu din cap.
-Acum că înţeleg ce-a zis Peters,chiar sună absurd.
-Oricum,spuse ea şi îşi făcu mâinile pumni de frustrare,până nu ştim exact despre ce e vorba n-avem nici un minut de pierdut.Laurie ridică din umeri.
-Deşi cred că am auzit şi altele mai ciudate.
-Mai ciudate decât asta? întrebă Max şi se încruntă.Evident,Lady Harold a lăsat mesajul chiar ea.Oamenii care sunt răpiţi rareori lasă ei înşişi mesaje.
-Excelentă observaţie,murmură Laurie.
-Vreţi să încetaţi,voi doi,cu discuţia despre cât de prostesc sună? spuse Pandora pe un ton din ce în ce mai apăsat.Harry şi Grace sunt părinţii mei,doi oameni la care ţin foarte mult,şi care nu sunt de găsit.Sincer,puţin îmi pasă dacă au fost luaţi de nativi din junglele din America de Sud,sau de mumii egiptene care au revenit la viaţă,sau...
-O au şi pe domnişoara Weatherly,zise Peters.
-Pe domnişoara Weatherly? întrebă Max,contrariat.
-Pe domnişoara Weatherly a mea? întrebă Laurie cu acelaşi ton ca al prietenului său.Peters îi aruncă o privire menită să-l aline.
-Acea domnişoară Weatherly.
-Până aici! Eu,una,mă duc după ei.Imediat.Ea se întoarse şi porni către uşă.
-Pandora! Vocea lui Max răsună ca un trăsnet în spatele ei.O apucă de mână şi o trase cu faţa spre el.
-Nu te duci nicăieri.
-Cineva trebuie să facă ceva şi se pare că nu tu,spuse ea şi se încruntă la el.
-Nu fi prostuţă.Sigur că vom face ceva,zise el cu maxilarul încordat.Doar că încercăm să ne dăm seama ce anume.Până când putem înţelege ceva din asta,ar fi o prostie să alergăm în noapte,pe furtună,aş putea adăuga,fără nici cea mai vagă idee despre locul unde mergem şi de ce.
-Nu înţelegi? Respiraţia ei deveni sacadată din cauza fricii.Vorbim despre Harry,Grace şi Cynthia.Cei trei oameni care înseamnă cel mai mult pentru mine pe lumea asta.Dacă li se în-tâmplă ceva...Gâtul o durea din cauza lacrimilor pe care şi le reţinea şi vocea i se înecă.Tu şi Laurie continuaţi să spuneţi că nu are nici un sens.Poate aveţi dreptate.Dar acum,puţin îmi pasă.Nu vreau decât să-i găsesc.Nu vezi cât de periculos e totul? Oricine e suficient de nebun să pună aşa ceva la cale n-ar ezita...Nu reuşi să pronunţe cuvintele.
Max i se adresă lui Laurie,dar fără să-şi mute privirea de la ea.
-Ce părere ai,Laurie? Eu cred că docul este un loc bun pentru început.
Un val de uşurare o cuprinse şi,pentru un moment,crezu că i se vor înmuia genunchii.
-E un loc la fel de bun ca oricare altul,zise Laurie brusc.Hai să mergem.
Max dădu drumul mâinii Pandorei şi se îndreptă spre uşă,cu ea alături.
-Tu nu vii,spuse Laurie.Max,zi-i tu.
-Sigur că vin,se răsti ea.
-Dacă era oricare altă femeie,aş fi fost de acord cu tine,oftă Max,dar pe ea n-aş şti cum s-o opresc.
-Max,eu n-aş pune-o pe femeia asta într-o trăsură,în ploaie,din nou,nici ca să-mi salvez sufletul,spuse Laurie.Se apropie de prietenul său şi vorbi mai încet,însă ea reuşi totuşi să-l audă.E ceva legat de sunetul ploii pe acoperiş şi trăsura închisă.
Mai devreme a fost la capătul puterilor...
-Ba n-am fost!
-A fost neliniştită,speriată,n-a stat locului nici o clipă.Şi nici măcar nu vreau să-mi amintesc sunetele pe care le-a scos...
-Laurie!
-E greu de crezut,ştiu,continuă Laurie pe un ton serios,dar a fost înspăimântată.
-Pandora? Max o studie cu atenţie.Are dreptate?
-Da,şi nu-mi pasă.Ea apucă marginea hainei lui şi îl privi în ochi.Este ridicol.O mică problemă fără însemnătate...
-O mică problemă fără însemnătate? zise Laurie şi izbucni în râs.
-O teamă complet iraţională pe care am avut-o toată viaţa,spuse ea.Făcu o pauză şi apoi continuă:Sunetul ploii pe acoperiş într-o trăsură închisă m-a făcut întotdeauna să mă gândesc la pământul care loveşte coşciugul în care eu sunt, zise cutremurându-se.
-Eşti dispusă să înduri asta nu o dată,ci de două ori? rosti Max rar.
-Normal că aş face orice ca s-o evit,dar în seara asta nu-mi pasă.Merg cu voi sau...spuse ea şi trase adânc aer în piept,mă duc singură în clipa în care ieşiţi pe uşă.
-Eşti sigură? Privirea lui o căuta pe a ei.Ea înghiţi în sec.
-O să fii cu mine?
-În fiecare clipă.Ochii lui gri erau la fel de furtunoşi ca şi noaptea de afară,şi la fel de periculoşi,
-Atunci o să fiu în regulă,şopti ea.Emoţia apăru şi trecu în privirea lui atât de repede,încât ea nu-şi dădu seama dacă fusese bucurie sau tristeţe.
-Bine,hai să mergem atunci,Drăcoaico.