Flăcările iubirii

Cap 33. Vă mulțumesc că ați acceptat-o pe fiica mea

Tot drumul a fost tăcut. Nici unul nu a spus nimic așa că m-am lăsat pe portieră și am privit pe gema tot drumul.

Când am ajuns am coborât spunându-i să mă aștepte. Am deschis ușa cuaforului și am năvălit înăuntru.
O domnișoară scundă mă privii analizându-mă din cap până în picioare.
Îmi dau ochii peste cap și mă așez pe unul dintre scaune.

- Îmi faci te rog un breton uite...așa? Îi arăt poza de pe telefon și măresc puțin imaginea. Da din cap afirmativ și se pune pe treabă.

În doar câteva minute termină lăsându-mă să mă uit în oglindă. Și imaginea chiar mă uimește dar nu arătam asta. Chiar îmi stătea bine și mă bucur pentru asta chiar dacă nu o arăt. Mă ridic de pe scaun și îi dau bani apoi ies afară când dintr-o dată îmi aduc aminte de Yue. Cu viteza luminii tastez numărul Yuei și sun. Peste trei tonuri răspunde spunând:

- S-a întâmplat ceva?

- Hai rapid la cuaforul de la capătul pădurii.

- Ajung în doua minute!

Apelul se închide după care telefonul se stige. Cred că am rămas fără baterie. Imi dau ochii peste cap și mă întorc cu fața la mașină.

- Cum ai ajuns așa repede aici? Nici cu mașina nu ajungi așa repede. Întreb confuză. Yue se întoarce cu față catre șofer și îl privește timp de câteva secunde. Amândoi îșu aruncau priviri speriați. Se cunosc cumva?

- Ă, sa întâmplat ceva? Întreb privindu-i pe amândoi.

- Oh, nu nimic! Ce bine îți stă breton! Schimbă rapid subiectul. Dau din cap în semn de mulțumesc după care îi pun mâinile pe umeri și o trag într-o îmbrățisare strânsă.

- O să plec! Recunosc având lacrimi în coltul ochiilor.

- Atunci am să vin cu tine! Îmi răspunde șocându-mă.

- Cum să vii cu mine? Poi și facultatea, părinții, prietenii? Mă rățoiesc la ea. Doar nu vrei să lași astea în urmă. Mă crispez.

- Pentru prietena mea fac orice. Mai ales când este un P... așa drăguță și amabilă. Îmi zâmbește dar știu că a vrut să spună altceva iar asta îmi aduce aminte de visul de aseară.

- P ce?

- Nimic nimic. Acum hai să mergem. Mă împinge în mașină iar ea urcă în spate. Christopher pornește, mașina scufundându-se într-o liniște mormântală.

                   -- • ♦️ • ♦️ • --

Cobor din avionul tatei simțind valul de căldură de afară. Privesc în jurul meu analizând tot.

- Îți place? Mă întreabă Alexander dându-mi o șuviță de pâr după ureche.

- Da, răspund sec și serioasă.

- Cum ți se pare America până acum scumpo? Se apropie tata de noi privind și el prin jur.

- Nu pot să îmi fac o părere privind doar aeroportul tată. Trec pe lângă el urcând în mașina care ajunsese înaintea noastră cu câteva minute. Cele trei mașini pornesc pe rând cu destinația Academia Roșie. Din câte am înțeles sunt dormitoare acolo așa că nu va mai trebui să parcurg drumul de acasă până la Academie.

Cu capul în nori nici nu îmi dau seama că mașina se oprește. Două ciocănituri în geam mă trezesc la realitate. Deschid portiera și ies din nou în căldura infernală.

- Bine ați venit la Academia Roșie! Un domn îmbrăcat cu un costum negru ne salută politicos. În spatele lui se afla cea mai nare academie pe care am văzut-o vrodată. Puteai spune că este castel nu o școală. Defapt, mai mare ca un castel.

- Vă mulțumesc că ați acceptat-o pe fiica mea. Nu vă va dezamăgi! Tata mă împinge înainte semn că de aici mă voi descurca singură.

Singură..