Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 11 - După camping

Caleb's POV.

     Când ajung acasă, mama e în salonul cel mare. Arată de parcă m-ar fi așteptat de multă vreme. Privirea ei severă mă face să înțepenesc, dar îmi revin repede. O ignor. Când încep să urc scările, mă întreabă:
       –Pot să știu unde ai fost aseară? Cu siguranță nu în camera ta, dormind.
       –Am fost cu băieții. Vreo problemă?
       –"Vreo problemă?"...Știi că trebuia să fii la lecțiile de călărit acum trei ore? Domnul Wilson a fost destul de generos încât să îți ofere lecții în particular cu fiica sa, care, în caz că nu mai ții minte, e campioană la călărit. După toate astea, cum îți permiți să o lași să te aștepte atât de mult?
       –Cu siguranță nu mă așteaptă. E epuizată după ce s-a întâmplat aseară.
       –Cum? Ce vrei să spui? De unde știi? Ai fost cu ea aseară? E cumva vina ta și a prietenilor tăi? Ce ați făcut?
       –Doamne, mamă, la ce te gândești? I-a scăpat un cal. S-a rătăcit în pădure căutându-l și s-a speriat. Dar am găsit-o. Alte întrebări?
       –Ce ați căutat în pădure?
       –Noah nu se simțea prea bine, așa că am hotărât să campăm ca să mai ia și el puțin aer. Olivia și prietenii ei au avut aceleași planuri. Acum pot să plec? N-am dormit prea bine în cortul ăla.
       –Foarte bine, dar mâine vreau să te trezești devreme și să mergi la Hidden Brook. Doar nu îl plătesc dublu degeaba pe fermierul ăla. Sau îngrijitor de cai, ce-o fi.
     Atunci îmi amintesc: calul meu e cel care a dispărut. Sper să îl găsim cât mai repede. Mama m-ar omorî dacă ar afla toată povestea. E înfricoșătoare...Urc în fugă scările, traversez coridorul și mă închid în camera. Pământul ăla a fost al naibii de tare, chiar și în cort, cu atâtea pături și un sac de dormit. E bine să mă întind din nou în patul meu. Ugh, urăsc să campez. Cad pe gânduri. Ar trebui să merg la Hidden Brook mai târziu. Trebuie să începem căutările de astăzi. Dacă mai aștept, calul ăla n-o să fie singurul care o să moară.

Olivia's POV.

   După atâta fugă și după ce m-am speriat de atâtea ori aseară, sunt epuizată. Dar nu-mi permit să dorm prea mult. O să dorm o oră, apoi mă pun pe căutat. Tyler și Toby mă vor ajuta. Până la urmă, ei au fost cei care m-au convins să scot acel cal din grajd. Nici nu mai am energie să urc scările. Mă trântesc pe canapeaua din sufragerie și adorm într-o clipită. "Aah...e așa de bine. Mda...". Dintr-o dată se aude soneria de la ușă. Sar de pe canapea ca arsă. "Ooff". Oare cât am dormit?
       –Vin acum! spun eu târându-mi picioarele până la intrare.
     Mi-e așa de somn! Văd totul în ceață. Când deschid ușa, nu-mi dau seama cine e. Clipesc, mă frec la ochi, mijesc ochii. 
       –Ce-ai pățit? Te-a luat o tornadă pe sus?
    Mă sprijin de ușă și închid ochii. "Oare de unde știu vocea asta?" Stau așa pentru câteva secunde, apoi tresar și toată ceața dispare.
       –CALEB!!!
    Pare puțin nedumerit, dar apoi începe să râdă.
       –Așa mult ți-a luat să-ți dai seama că sunt eu? Cum îndrăznești? Sunt inconfundabil!
     Îmi dau ochii peste cap.
        –Ce cauți aici? Ți-am zis, azi nu dau nicio lecție. Sunt obosită.
        –Păi revino-ți! Trebuie să căutăm calul! Sau ai uitat că din cauza ta a fugit?
        –Hey, nu eu sunt cea care nu l-a legat bine! mă apăr eu.
        –Aa, serios? Dar cine l-a lăsat pe Toby să ia calul?
–Bine...stai să îmi prind părul. Sunt ciufulită.
–Am observat. spune, intrând în casă.
Merg să iau un elastic de păr și cobor înapoi în sufragerie. Caleb se uită curios în jurul lui, dar se oprește când mă vede.
–Aveți multe poze pe șemineu. Vă recunosc pe toți, în afară de femeia de la capătul șemineului. E mama ta?
–Mda...
–Cred că nu îi place să i se facă poze.
–N-am de unde să știu. spun, luându-mi telefonul de pe măsuța de cafea. A murit.
–Aa, n-am știut.
–N-aveai cum. Hai să mergem. spun, ieșind din casă.
–Și când s-a întâmplat asta? întreabă el, cu o expresie plictisită pe față.
Cât de insensibil e tipul ăsta! Crede că își permite să întrebe orice! Răspund oricum:
–Aveam 5 ani. Nu-mi amintesc decât că îi plăcea să călărească. Ajungem în pădure dacă o luăm pe aici.
–Ok. Ah, mă așteptam la asta. Adică, toată famila are ceva cu călăritul. C...
–Mai bine schimbăm subiectul. îl întrerup eu.
Devenea deja foarte enervant. Când ne apropiem de pădure, îl văd pe Tyler ieșind din ea și alergând disperat spre noi.
–L-am găsit! Calul. Da' e ceva în neregulă cu el. Nu vrea să se ridice. Picioarele îi sunt bine, am verificat.
–Trebuie să îl sunăm pe tata și pe veterinar. Sper că mai e cineva cu tine, n-ai lăsat calul de unul singur, nu-i așa?
–Toby m-a ajutat să-l caut. Stă lângă el.
–Foarte bine. Trebuie să îl transportăm la grajduri. De asta te-ai și întors.
–Da. Haideți.
–Mergeți voi doi, dacă ați găsit calul, nu mai am de ce să stau. spune Caleb, indiferent.
–Cum? Caleb, calul tău s-ar putea să fie bonav sau rănit! Cum poți să pleci?
–Asta nu mai e treaba mea. E vina voastră!
Îmi întoarce spatele și pleacă. Ce nesimțit! E calul lui, ar trebui să îi pese! Dar are dreptate, e vina noastră. În special a mea. Dacă nu îi lăsam pe băieți să ia calul, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

*****************************************
Sper că nu v-a plictisit capitolul :). Oare ce s-a întâmplat cu calul lui Caleb? ;))