Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 28 - Sfârșitul unei zile lungi

            Olivia's POV.

     La scurt timp după plecarea lui Caleb, a revenit lumina. Kenna a insistat să mă ajute să strâng cioburile; apoi, m-a ajutat să țopăi în siguranță până la mine în cameră și să mă așez pe marginea patului. Urma să se așeze și ea, însă stă pe loc, în fața mea preț de câteva secunde, după care mă întreabă:
         –Unde țineți trusa de prim ajutor? Sau aveți măcar niște bandaje?
         –Cred că e în baia de la parter.
         –Revin, spune, după care pleacă, în grabă.
     Între timp, eu mă întind, încercând să ignor durerea ascuțită din talpă. Kennei îi ia ceva timp să găsească trusa, așa că îmi ocup timpul amintindu-mi tot ce s-a întâmplat azi: cum Noah a plecat, cum Caleb m-a luat cu mașina, doar ca să mă scoată din minți cu replicile lui arogante. Deși, după ce am aflat de accidentul lui Caleb, a încetat să se mai poarte ca un nesimțit. Chiar a fost...drăguț cu mine. M-a dus până la spital, s-a gândit să îmi ia un ceai, apoi când a venit tata a refuzat să mă lase să merg singură acasă. Eh, probabil îi era doar milă de mine. Atâta tot. Adică, fratele meu tocmai a avut un accident și probabil păream disperată, acolo, în ploaie. Dar totuși, cât a fost aici, cu mine... gândesc, amintindu-mi de momentul în care m-a ascultat, cu interes chiar, vorbind despre mama, de momentul în care s-a oferit să mă ajute după ce am călcat în cioburi. Și atunci când m-am împiedicat și el m-a prins...Pentru câteva secunde am putut să îl privesc adânc în ochi. N-am mai privit pe nimeni așa până atunci. Avea ochi frumoși. Atât de negri...E posibil ca un om să aibă ochi atât de negri?  "Nu! La ce mă tot gândesc?" exclam, zvârcolindu-mă în pat, după care mă opresc, brusc, pentru că piciorul meu tot rănit e și mă doare. Chiar atunci intră și Kenna în cameră:
       –Nu știu, la ce te tot gândești? întreabă, amuzată. Cumva la un tip înalt, asiatic, cu păr negru...
       –Încetează! spun, dându-mi ochii peste cap. Nu mă gândeam la Caleb.
       –Vai, dar cum ți-ai dat seama că vorbeam despre el? întreabă Kenna, sarcastică, luându-mi piciorul și așezându-l la ea în poală. Deci, spune-mi ce s-a întâmplat. Ce căuta Caleb la spital și de ce purta hainele fratelui tău?
        –Cum ți-ai dat seama? întreb, ridicându-mi surprinsă capul, pe care mi-l aplecasem, fără să realizez.
        –Ori de câte ori l-am văzut pe Caleb, purta doar haine de firmă. În plus, Tyler a purtat același hanorac când am campat în pădure.
        –Oh, da. Păi, a plouat și era ud leoarcă. Și din moment ce s-a oferit să mă ducă la spital, apoi acasă, apoi mi-a luat ceaiul acela...
–Wow, dar ce generos a fost Caleb azi! Nu spuneai că e un nesimțit? Un "șobolan încrezut"?
–Da, păi, poate nu-i chiar un șobolan. E destul de înalt, știi? spun, în timp ce Kenna chicotește.
–Povestește-mi ce s-a întâmplat azi cu Caleb. Vreau să știu tot!
–Ce s-a întâmplat? Nu-i mare lucru. Am mers cu Noah la aeroport. Caleb era acolo cu ceilalți doi, bineînțeles.
Am început să îi povestesc tot ce s-a întâmplat, de când m-a luat Caleb în mașina lui și până când am ajuns la spital. Kenna a început să râdă.
–Ai scuipat ceaiul?
–Ți-am zis, era încă fierbinte, explic eu.
–Și nu puteai și tu să-l bei mai încet? Credeam că trebuie să am grijă de piciorul tău, acum trebuie să am grijă și de limba ta?
–Ți se pare amuzant, nu-i așa?
–Scuze, spune Kenna, lăsându-mi piciorul, acum bandajat, și fâțâindu-se. Încercam să te mai înveselesc puțin.
         –În fine, tata a apărut, mi-a zis să merg acasă, iar Caleb a insistat să mă ducă el. Mi-am amintit că tata mi-a spus să îi dau să completeze o fișă la următoarea lecție, așa că m-am gândit că era ocazia perfectă să mă revanșez pentru tot deranjul creat. Așa i-am dat hainele lui Tyler.
–Am înțeles...răspunde Kenna, după un scurt moment de tăcere.
–Apoi s-a luat lumina, am adus niște lumânări, și ca o aeriană ce sunt, m-am împiedicat și am scăpat lumânările.
         –Știu. Și ai călcat în cioburi și te-ai ales cu unul în călcâi.
–Nu, defapt, m-am rănit cu puțin înainte să ajungi. M-am împiedicat, dar Caleb m-a prins.
–Caleb te-a prins...mhm, am înțeles...spune Kenna, privindu-mă ciudat.
–Nu te uita așa la mine! Doar nu era să mă lase să cad...
Amândouă tăcem și ne uităm una la alta pentru un timp îndelungat, după care Kenna izbucnește din nou în râs.
–Încetează! Nu știi cât de ciudat a fost! Am rămas amândoi nemișcați câteva secunde, nu știam ce să fac.
–Nemișcați!? țipă Kenna entuziasmată, sărind din pat. Adică, te ținea așa, în brațe și te privea...
–Nu, Kenna, termină! exclam, aruncând o pernă în direcția ei. Nici nu știu de ce vorbim despre asta. Tyler e în spital, iar eu mă distrez...e greșit, spun, lăsând capul în jos.
Ce insensibilă sunt. Să uit de fratele meu, care a suferit dureri cumplite azi, care mă iubește atât de mult și are mereu atât de multă grijă de mine! Lacrimile își fac din nou apariția în ochii mei. Kenna rămâne nemișcată pentru câteva secunde, după care se așază lângă mine și mă ia în brațe.

După 3 zile

Caleb's POV.

Mă trezesc la prânz, și asta nu pentru că nu aș mai fi putut dormi, ci pentru că Benjamin mi-a spus că prietenii mei au venit să mă vadă. Mi-a spus că mă așteaptă în grădină, și că prânzul avea să fie servit în câteva minute. Nu mă sinchisesc să mă schimb, îmi iau doar un halat și merg jos. Băieții s-au făcut deja comozi în grădină.
–Caleb! spune Felix, făcându-mi cu mâna. Arăți de parcă o tornadă tocmai a trecut peste tine.
–Da, păi, n-am planuri pentru azi, părinții mei m-au anunțat că vor mai fi plecați pentru încă 4 zile , așa că am toată casa la dispoziție ca să...păi, ca să lenevesc, cred.
–Nu trebuia să mergi la lecțiile de călărie azi? întreabă Evan, în timp ce unul dintre angajați pune o farfurie cu paste în fața mea.
–Nu cred că voi mai merge o perioadă. Olivia are probleme.
–Ce fel de probleme? întreabă Felix, ducând paharul cu apă la gură.
–Fratele ei a avut un accident de mașină, răspund, iar Evan și Felix se uită surprinși la mine.
–Și e bine? se interesează Felix.
–Păi, nu știu, ieri, asistenta nu ne-a spus prea multe.
        –Stai, stai puțin. Cum adică "nu ne-a spus"? Erai și tu la spital? Ce făceai acolo?
        –Aa, păi, eram cu Olivia când a aflat. Și apoi am dus-o la spital, apoi am dus-o acasă.
        –De când îți petreci tu timpul cu Olivia?
        –Mai important, de când ajuți tu oameni? completează Evan.
        –Hai măi, atât de insensibil mă credeți?
        –Insensibil...păi, depinde. Cu familia ta, cu noi, nu prea. Dar cu restul persoanelor de pe planeta asta? Da.
        –Bine, păi, nu sunt. Ar fi trebuit să mă vedeți la ea acasă. Am fost un adevărat gentleman. E atât de neîndemânatică încât s-a împiedicat și a scăpat niște lumânări aprinse. Era să dea foc la toată casa. Bine că am fost acolo să o prind și să sting focul. Altfel, ar fi sfârșit cu fața în podea și cu un incendiu.
        –Ai fost la ea acasă? întreabă în cor Felix și Evan. Ai prins-o?
        –Da, a trebuit să semnez niște foi pentru taică-su.
        –Dar de ce umbla ea cu lumânări aprinse prin casă?
        –Se luase curentul.
        –Aha, se luase curentul deci...spune Evan, schimbând priviri între el și Felix.
–Știu eu la ce vă gândiți, spun, pregătindu-mă să protestez.
Însă Benjamin vine să mă anunțe că cineva mă caută. Cine ar putea fi? Nimeni în afară de Evan, Felix și Noah nu vin la mine acasă.
–Of, cine e? N-am chef de alți vizitatori.
–E o fată, domnule. N-am mai văzut-o până acum. A spus că are ceva pentru dumneavoastră. E în salon.
–Puteai să iei și tu ce avea de dat și să...spun, dar mă opresc când îmi dau seama cine ar putea fi.
Îi văd pe Evan și Felix zâmbind și schimbând priviri din nou, iar eu le arunc o privire urâtă, după care îl urmez pe Benjamin. O blondă stă timidă în mijlocul salonului, cu ochii în podea.
–Olivia?

*******************************************