Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 25 - Trafic (2)

Caleb's POV.

Olivia rămâne pe loc, în ploaie, cu telefonul la ureche. Câteva clipe mai târziu, scapă telefonul din mână.
–Olivia! o strig din nou, dar nu răspunde. Ești nebună? Dacă pornesc mașinile? Hai înapoi!
Dar tot nu se mișcă. Intru înapoi în mașină. N-am de ce să stau să mă ude ploaia. Dacă vrea să facă pe deșteapta, n-are decât. Începe să se uite în jur cu disperare, probabil în încercarea de a găsi o cale mai rapidă de a traversa podul. Începe să înainteze, doar că își lasă telefonul acolo unde l-a scăpat. Oftez. Nu-mi vine să cred că fac asta... Ies din mașină, merg să îi ridic telefonul și apoi mă îndrept spre ea. E ușor să o ajung din urmă, n-a putut înainta prea mult pentru că mașinile sunt destul de aproape unele de celelalte. O mai strig odată, dar nu mă bagă în seamă. Când o prind de umăr și o întorc spre mine, observ că plânge.
–Ce tot faci?
Probabil că am fost puțin insensibil. Dar e vina ei. M-a făcut să ies în ploaie pentru că are chef să dramatizeze. M-a înfuriat.
–Ți-ai aruncat telefonul și acum bocești? Ce? Vrei să mă faci să mă simt rău pentru ce ți-am spus mai devreme? Cât îți mai place drama!
–Tyler...spune, printre sughițuri.
–Da, da, l-am insultat pe frate-tău. Și ce?
–Nu, Tyler, a..accident.
–Ce? Vorbește mai clar că nu înțeleg.
–Tyler a avut un accident! țipă ea.
Mă holbez la ea pentru câteva secunde, timp în care ea nu se oprește din plâns. Mă gândesc ce să spun și ce să fac. Acum chiar mă simt vinovat că m-am răstit la ea.
–Bine, păi, cu atât mai mult, hai înapoi în mașină. La ce spital e? Te duc eu.
Așa mă revanșez și nu mai trebuie să mă simt vinovat. Ca de obicei, salvez ziua.
–N-nu. E un trafic infernal. N-o să ajung în veci dacă merg cu tine.
–Și dacă l-au dus în cealaltă parte a orașului? Crezi că o să ajungi mai repede?
     Se uită în jur, tăcută, după care se lasă învinsă:
         –Bine. Hai să mergem.
     În mașină, îi înmânez telefonul, pe care îl folosește apoi să îl sune pe tatăl ei. După încă 20 de minute, mașinile încep să se miște, și reușim să lăsăm podul în urmă.
         –Deci, încotro?
      Când ajungem la spital, ni se spune că Tyler e deja în sala de operație.
–Dar e bine? O să fie bine? întreabă Olivia, agitată, cu lacrimi în ochi.
–Îmi pare rău, dar nu vă pot spune mai mult de atât. Știu doar că un tânăr a avut un accident și a fost dus imediat în sala de operație, răspunde asistenta. Puteți aștepta pe hol, veți afla starea lui imediat după operație.
–Bine, spune Olivia, dezamăgită. Mulțumesc.
Ne așezăm, și stăm tăcuți multă vreme: eu pentru că mă simt ciudat și nu știu ce să spun, iar Olivia, ei bine, e evident de ce. Își ține capul în jos și își trage nasul. Nu s-a mai oprit din plâns de când a aflat. Probabil că ar trebui să spun ceva, dar n-am mai fost pus niciodată în situația de a consola o persoană care plânge.
–Știu că plânsul meu e enervant, poți pleca, nu trebuie să stai să mă suporți.
–Exact pot pleca. Pot pleca când vreau, nu trebuie să îmi spui s-o fac. Și acum nu vreau să plec.
Începe să mi se facă frig, chiar dacă înăuntru e destul de cald. Ah, păi normal, doar am ieșit în ploaie. Sunt ud leoarcă. Merg să îmi iau un ceai cald, am văzut un automat când am intrat în spital. Ce bine că s-au inventat automatele astea. Ce m-aș fi făcut acum? Pff, ce frig îmi e... După care, creierul meu a ținut să-mi amintească de încă o persoană care probabil îngheață: Olivia. Creier blestemat! gândesc, după care îmi iau ceaiul și mai introduc o bancnotă. Nu-i nimic, Caleb. Asta nu înseamnă nimic. Pur și simplu te revanșezi, ca să nu te mai simți vinovat. Oricum, nici n-ar trebui să te simți vinovat. Când ai spus toate chestiile alea nu știai ce s-a întâmplat. Dar gata, ca să ai conștiința împăcată, fă ce crezi că trebuie să faci.

Olivia's POV.

Stau cu mâinile strânse în poală, încercând să îmi opresc lacrimile, dar nu pot. Am încercat să îl mai sun pe tata, dar n-a mai răspuns. Probabil că e deja pe drum și telefonul lui e descărcat. Până la urmă, m-a sunat dintr-o benzinărie când mi-a spus de Tyler. Acum trebuie să aștept singură, și nu mai am răbdare. Vreau să știu dacă fratele meu o să fie bine sau nu. Până și Caleb a plecat. La ce mă așteptam? Și oricum, eu i-am spus să plece. Doar că, poate o mică parte din mine nu se aștepta să...
–Uite, ia asta, spune...Caleb?
–Am crezut că ai plecat. De ce n-ai plecat?
–Am spus că plec când vreau eu, nu când îmi spui tu. Acum ia asta și nu mai pune atâtea întrebări inutile.
Îmi întinde un pahar de plastic cu un lichid fierbinte. Ceai, cred. Culoarea îl dă de gol.
–Mulțumesc, spun, luând paharul în mână.
–Eh, e un ceai. Mi-am luat și eu unul, răspunde Caleb, așezându-se înapoi pe scaun.
Abia acum încep să simt frigul. Am hainele ude, normal că mi-e frig. Îi sunt recunoscătoare pentru ceai. Chiar dacă, în mod normal, n-ar fi mare lucru, pentru Caleb e. El nu ia ceaiuri oamenilor triști și plouați. El face glume urâte despre cai și rahatul de unicorn. Mă uit la el, fără să realizez că probabil am făcut-o mai mult decât ar trebui. Și știu asta sigur, pentru că își întoarce capul nedumerit spre mine.
–Ce?
–Nimic.
–Știi, doar pentru că am bani nu înseamnă că n-o să mă irite faptul că faci risipă.
–Cum?
–Păi da, ți se răcește ceaiul dacă nu îl bei cât mai curând. Credeam că ți-e la fel de frig cum îmi era mie, se pare că m-am înșelat. Poate nu trebuia să îți iau ceaiul ăla.
–Nu, nu, doar că era fierbinte, îl beau, uite! spun și iau o gură mare de ceai, după care o scuip repede.
Se pare că încă era fierbinte. Caleb începe să râdă.
–Da, văd, acum chiar faci risipă!
–Ba nu! Doal mi-am als limba...
Atunci, pe hol apare tata, disperat, dar pare mai ușurat după ce mă vede. Atât eu, cât și Caleb ne ridicăm de pe scaune.
–Tată, ai ajuns! Tyler e în sala de operație.
–Da, știu. Îmi pare rău că am întârziat, am venit cât de repede am putut. Ah, Caleb, iartă-mă, nu te-am văzut. Ce faci aici?
–Ah, umm, Caleb m-a adus aici, tată.
–Serios? Oh, îți mulțumesc. Îmi pare rău că a trebuit să te implici în problemele noastre.
–Nu vă faceți griji, domnule Wilson. Doar nu puteam să las o persoană la greu, dacă știam că îi pot oferi ajutorul. Mai și ploua...
–Vai, dar chiar așa. Sunteți amândoi uzi leoarcă...de cât timp stați aici?
–De o oră și jumătate, cred.
–Ar trebui să mergi acasă, Olivia. Uite, îți sau niște bani pentru taxi. La fel și tu, Caleb, și îmi cer scuze, din nou.
–Nu, tată, vreau să stau aici, cu tine!
–Nu, o să răcești. Mergi acasă. O să te sun și o să îți spun cum se simte când aflu ceva.
–Olivia nu trebuie să ia niciun taxi, pot să o duc eu acasă.
–Nu, în niciun caz!
– Ai face asta? spune tata. Ar fi minunat, mă îngrijorez mereu când merge singură.
–Tată! exclam eu.
–Haide, Olivia, te conduc acasă.
–Dar...eu de ce nu am de zis nimic? Nu pot decide dacă vreau sau nu să merg cu tine?
–Hai, Olivia, nu fii încăpățânată. Vrei să îți îngrijorezi tatăl și mai mult?
Mă holbez la amândoi, nervoasă, după care oftez și accept.
–Bine, hai să mergem.