Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 32 - Prânzul cu Tyler

        Olivia's POV.

Intru în casă și fug la bucătărie, ca să pregătesc prânzul pentru mine și Tyler. Deschid frigiderul și mă sprijin ușor de ușă cu o mână, întrebându-mă ce ar trebui să gătesc. Nu aș vrea să dureze prea mult, pentru că am întârziat deja vreo oră cu prânzul, iar lui Tyler sigur îi e foarte foame. Nu mă pot decide, așa că o iau iar la fugă,  pe scări, și mă îndrept spre camera lui, să îl întreb ce ar vrea să mănânce. Când intru, îl găsesc întins pe bancheta de lângă fereastră, cu 2 perne la spate, cu picioarele întinse, privind în jos, la curtea din față.
       –De ce nu mi-ai spus că voiai să mergi la fereastră? Te-aș fi ajutat, îl cert eu.
–Cum să mă ajuți dacă nici măcar nu erai aici? întreabă Tyler, mutându-și privirea de la curte la mine.
–Da, bine, eram la lecții, dar puteai să mă suni. Știi că am mereu telefonul la mine, în caz că ai nevoie de mine.
–Nu-ți face griji, spune el, clătinând din cap. Nu era mare lucru, mă pot deplasa de la pat până la banchetă și singur. Nu e ușor, dar nu e nici imposibil. Am cârjele, ai uitat? îmi reamintește, arătând cu degetul spre ele.
Iau scaunul de la biroul lui și îl mut mai aproape de banchetă, apoi mă așez.
–Mi s-a părut mie că te-am văzut, de jos, înainte să plece Caleb.
      –Știam că aveai ore cu el.  Ți-a mai zis ceva?
      –La ce te referi? Și oricum, nu e ca și cum ne-ai fi putut vedea în timpul lecției. Sau ai ochi prin copaci mai nou?
     –Nu, doar că ai stat mai mult decât de obicei de data asta, atâta tot. M-am îngrijorat puțin, am crezut că ați început să vă certați. Dar bănuiesc că m-am înșelat; totul părea bine când v-ați întors.
     –Da, lecția a decurs foarte bine. Am stat puțin peste program, din moment ce am întârziat dimineață, atâta tot. Dar a fost bine, nu ai de ce să îți faci griji. Defapt, a fost mai bine ca niciodată. Caleb chiar progresează repede. Hey, ghici ce, i-a dat până și un nume calului său. Îți dai seama? La început nici nu voia să audă de el, dar acum pare că se creează o legătură între ei.
     Tot timpul, cât am vorbit, Tyler făcea fel de fel de fețe, niciuna dintre ele plăcute, pufnind din când în când. La un moment dat, modul "sora protectoare" s-a activat, crezând că ceva îi provoacă disconfort. Și am avut dreptate. Doar că nu era tipul de disconfort la care mă gândeam eu.
      –Ce s-a întâmplat? îl intreb, îngrijorată, luându-l de mână.
      –Nimic, doar...Olivia, nu vreau să începi să ai încredere în el, doar pentru că pare că începe să îi placă să călărească. Înțelegi? Ar fi stupid. El nu e o persoană bună. Se joacă cu toată lumea.
    Îmi aplec capul, dezamăgită și îi răspund:
       –Nu normal. Nici nu m-am gândit că aș putea să am încredere în el. Dar, știi tu, nu pot să nu mă bucur. Cu cât progresează mai repede, cu atât va termina mai repede.
       –Da, aici ai dreptate.
      După câteva clipe de liniște, îmi amintesc motivul pentru care am venit în camera lui Tyler.
       –Voiam să pregătesc prânzul, dar n-aș vrea să dureze prea mult, sigur îți este foame deja. Îmi dai niște idei?
       –Ce spui să comandăm ceva astăzi? Poți găti în altă zi, când e și tata acasă să te ajute. Pizza?
       –Sigur. Merg să comand. Strigă-mă dacă mai ai nevoie de ceva. Merg în camera mea.

Caleb's POV.

Părinții mei s-au întors din călătorie, așa că trebuie să iau cina cu ei din nou. Doar cu ei. Felix n-a vrut să mai rămână. Cred că e din cauza privirii pe care i-a aruncat-o mama când a venit azi la mine. Mă așez lângă ea, ignorându-i comentariile despre cum am întârziat (din nou) la masă. Bineînțeles, primul subiect de discuție a fost călăria.
–Cum a fost azi? Cum te-ai descurcat? mă întreabă tata.
–Oh, bine. Doar mă știi, învăț repede. Poți să-mi întrebi instructorul. A spus că am progresat mult, îi răspund, după care tai o bucată din friptura mea și o mănânc.
–Foarte bine, asta îmi place să aud. Ține-o tot așa, fiule. Ești un Brown. Trebuie să ai o imagine cât mai bună în ochii publicului. Gândește-te cât de bine o să dea călăria, mai ales când vei începe să participi la concursuri, să iei medalii sau trofee...Nu mai știu pe nimeni în lumea business-ului al cărui fiu sau fiică să știe măcar să călărească.
–Stai, concursuri? Nimeni n-a zis nimic de concursuri. Planul era să merg vara asta, să iau lecții, ca apoi să te poți tu lăuda cu asta.
–Caleb! îmi atrage mama atenția.
–Eu nu fac asta ca să mă laud. Fac asta pentru tine, îmi răspunde tata.
–Hmm, sigur. Bine, păi, eu am terminat de mâncat. Merg în camera mea.
–Despre ce tot vorbești, de abia te-ai atins de mâncare, observă mama.
–Da, păi, am mâncat mult la prânz...Nici nu îmi e foame, spun, după care mă ridic de la masă și plec.
Înainte să ies, îl aud pe tata bombănind ceva despre cum sunt nerecunoscător și nerespectuos...blah blah. Merg în camera mea, mă trântesc în pat și mă holbez la tavan vreo 20 de minute. Oare chiar ar fi atât de rău să particip la concursuri? Adică, trebuie să fac ceva cu Cyrus după ce termin lecțiile. Până la urmă, calul acela nu e total nefolositor. Chiar simt că se creează o legătură între noi doi. Deschid telefonul și observ că Noah mi-a trimis un mesaj. "Hey! Ai chef să vorbim?" Pff, ce face amețitul ăsta treaz la ora asta? E 2 dimineața în Berlin. Deschid contactele, iar sub "Noah", văd "Olivia Wilson". Ah, da, am uitat, trebuia să stabilim data următoarei lecții. Eh, bănuiesc că Noah va trebui să aștepte.

*********************************************
M-am întors! Îmi pare rău că mi-a luat atât să postez acest capitol. Sper să vă placă!
P.S. Mulțumesc pentru 1k😍