Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 27 - Lumânări

Caleb's POV.

De afară se aude un tunet foarte zgomotos, după care se ia lumina. Olivia pune fotografia mamei ei la loc și spune:
–Se pare că nu vom mai avea lumină până mâine. Asta dacă tata nu se întoarce în seara asta, ceea ce e puțin probabil... -oftează, apoi se uită în jur și continuă- Am rămas și fără lemne, așa că șemineul nu e o opțiune. Cred că ar trebui să avem niște lumânări pe aici pe undeva.
–Am observat că erau vreo 2 la rafturile cu cărți, le poți aprinde pe alea, sugerez eu, amintindu-mi lumânările care stăteau la marginea unor rafturi cu cărți.
–Ah, da, ai dreptate.
–Eu mereu am dreptate, îi reamintesc, și deși nu o văd foarte clar, parcă pot simți că își dă ochii peste cap.
Dar decide să nu comenteze și merge după lumânări. Se întoarce cu ambele, aprinse, în mâini. Mă îndrept spre ea ca să iau una, dar când ajunge în mijlocul sufrageriei, se împiedică și scapă lumânările. Era cât pe ce să cadă, însă am ajuns la timp ca să o prind. Ne uităm amândoi unul la celălalt, puțin șocați. Poate șocați e un cuvânt cam mare...surprinși? În fine. Cumva, deși e destul de întuneric, îi pot vedea ochii mari și albaștri. Au fost mereu albaștri? N-am observat. Sau probabil am făcut-o, dar nu mi-a păsat îndeajuns încât să îmi aduc aminte de informația asta...până acum. Nu spunem nimic, doar ne holbăm unul la celălalt, până când ne dăm seama că una dintre lumânări a aprins marginea covorului. Olivia scoate un țipăt, dar rămâne înțepenită, iar eu iau pătura de pe marginea canapelei și biciuiesc covorul cu ea, puțin panicat, până când focul încetează. Atunci, Olivia își revine și se repede spre mine, smulgându-mi pătura din mână, după care mă lovește o dată cu ea.
–Au! exclam eu. Ce faci?
–Asta e pătura preferată a lui Tyler! strigă ea, drept răspuns.
–Păi și ce ai fi vrut să fac? În caz că n-ai observat, covorul tău luase foc pentru că ești așa neîndemânatică! Ar trebui să îmi mulțumești, tu te-ai speriat așa tare că n-ai putut mișca un deget!
–Nu-i adevărat! Nu de aia am rămas eu nemișcată! strigă, după care cască ochii, ca și cum a spus ceva ce nu ar fi trebuit să spună și îi casc și eu, mirat.
–Atunci, ai rămas așa pentru că...
–Nu contează de ce! îmi taie repede vorba, după care ia lumânarea de pe covor, o reaprinde și o pune pe măsuța de cafea. Hai, completează fișa asta.
Îmi înmânează fișa și un pix, iar eu mă pun în genunchi, mă aplec puțin peste măsuță și încep să completez. Olivia ia din nou pătura și se așază pe canapea. La un moment dat, nu știu de ce, dar îmi întorc capul în direcția ei și o privesc. Ea caută cu o expresie inutil de îngrijorată pe chip o posibilă zonă a păturii deteriorată de foc. Ce prostie! Fratele tău e în spital, era cât pe ce să cazi și să ia foc toată casa și tu îți faci griji că pătura preferată a lui Tyler e stricată. Își îndreaptă privirea spre mine, confuză. Îmi dau seama că e din cauză că mă uit la ea insistent abia după câteva secunde, și îmi mut privirea în altă parte. E bine că lumina nu e prea bună, altfel și-ar fi dat seama că mi s-au colorat puțin obrajii, dintr-un motiv pe care nu pot să îl deslușesc. Îmi dreg glasul și apoi spun:
–Încă mai verifici pătura aia? Ce? Atât de rău arată?
         –N-nu, se bâlbâie ea. Credeam că focul i-a lăsat vreo urmă, dar nu văd și nici nu simt nimic.
         –Apropo, Tyler chiar are o pătură preferată? întreb, neîncrezător.
         –Da. Păi -lasă pătura deoparte, se pune și ea în genunchi și se sprijină cu cotul de măsuța de cafea- mama obișnuia să se acopere cu ea în zilele răcoroase de toamnă, când citea pe verandă. După ce a murit tata i-a păstrat toate lucrurile. Doar că majoritatea sunt puse în cutii în pod. Tyler a insistat ca pătura să fie una din lucrurile care să nu fie puse în cutii. E specială și pentru el, și pentru mine, și pentru tata. Doar că Tyler e, dintr-un oarecare motiv, mai atașat de pătura asta decât mine și tata.
          –Aah...păi, nu știam. Dar trebuia să sting focul cu ceva cât mai repede, altfel s-ar fi extins mult până am fi adus apă sau până am fi găsit o altă soluție.
          –Nu trebuie să te scuzi, am înțeles. Doar sper să poți înțelege și tu de ce am reacționat așa când ai folosit-o să stingi focul.
        –Da, cred că am înțeles.
    Urmează câteva momente de liniște cam  stânjenitoare, după care Olivia se ridică și mă întreabă:
        –E cam rece, vrei niște ceai sau o ciocolată caldă?
        –Sigur, ciocolată. Am băut deja un ceai azi, deci cred că acum am nevoie de altceva.
        –Bine atunci, merg să o prepar și mă întorc, răspunde, după care se îndreaptă spre bucătărie.
      Eu intenționez să mă întorc la finalizarea fișei, însă Olivia scoate un scurt țipăt de durere și apoi se oprește în locul în care a scăpat înainte lumânările.
         –Ce e? întreb, luând lumânarea de pe masă și îndreptându-mă spre Olivia.
      Când ajung în fața ei, observ că pe jos erau cioburi de sticlă. Ah, desigur. Înainte, lumânările erau așezate în suporturi de sticlă. Olivia se pune pe treapta din spatele ei și scoate un "au" aproape silențios.  Ocolesc cioburile și o întreb:
         –Ești în regulă?
         –Da, cred că mi-a intrat un ciob în călcâi.
         –Bine, lasă-mă să văd, spun, așezându-mă lângă ea.
         –Nu! exclamă Olivia, trăgându-și piciorul.
         –Nu fii încăpățânată, lasă-mă să te ajut! exclam și eu la rândul meu.
         –Nu! răspunde încă odată.
         –Agh! Ești atât de...
     Dar n-a mai aflat niciodată cum era, pentru că cineva a bătut la ușă, strigându-i numele. Era prietena ei, Kenna. Și știu sigur pentru că a strigat "Olivia, sunt eu, Kenna, am ajuns!". În plus, am mers să îi deschid și tipa a năvălit în sufragerie mai ceva ca uraganul Harvey. Prima dată, nici măcar nu m-a observat.
         –Olivia, îmi pare atât de rău că am întârziat! Eram la serviciu, apoi a trebuit să merg să îmi iau lucrurile de acasă și...
      Se oprește, se uită în jur, vede toate cioburile de pe jos, piciorul rănit al prietenei ei, care și-l ținea cât de strâns putea înspre abdomen, și în cele din urmă, pe mine. Începe să arate confuză înspre cioburi, înspre prietena ei, apoi înspre mine, neștiind ce întrebare ar trebui să pună prima dată. Așa că, după câteva clipe, a rezumat totul la:
          –Ce s-a întâmplat aici?
          –Am scăpat niște lumânări pe jos și apoi am călcat din neatenție în cioburi, explică Olivia.
          –Și...și el ce caută aici? întreabă, întorcându-se spre mine.
          –Ah, păi, Caleb m-a adus acasă de la spital și apoi a venit înăuntru pentru că trebuia să completeze o fișă pentru dosarul lui tata.
          –Mda, păi mi-ar plăcea să mai stau la bârfe dar eu mi-am terminat treaba pe aici și tre' să merg acasă, spun, luând foaia ca să îmi adaug semnătura, după care o pun înapoi pe măsuța de cafea și mă îndrept spre ușă. Apropo, Kenna, nu? Fă ceva cu piciorul prietenei tale, poate cu tine nu se comportă ca ultima încăpățânată.
          –Caleb! strigă Olivia, iar eu mă pregătesc să aud o insultă drept revanșă că i-am spus "ultima încăpățânată", însă tot ce spune e: "Mulțumesc.".
    Dau din cap și răspund "Apoi...de nada.", după care ies din casă și mă îndrept spre mașina mea. Ploaia s-a oprit între timp. Intru în mașină și pornesc spre casă. Când ajung, merg direct în camera mea, fac un duș, mă schimb în pijamale și mă pun în pat, holbându-mă la tavan. "De nada"... serios? O dai pe spaniolă mai nou? Ce a fost în capul meu? De unde am mai scos-o și pe asta...Oare ea știe ce înseamnă? Sau poate am încurcat-o. Nu, că doar spaniola se predă la toate liceele din New Orleans. "Bwaaaaargh!" exclam, zvârcolindu-mă în pat. "Ce-i cu mine?".
         –Asta aș vrea să înțeleg și eu, domnule, spune Benjamin, majordomul meu, stând la intrarea în cameră.
         –Ah, Benjamin, tu erai. Nu te-am auzit când ai intrat.
         –Mhm...doamna Brown vrea să știe unde ai fost de n-ai răspuns la telefon toată ziua.
         –Și nu poate să vină singură să întrebe? Trebuie să-i trimită pe alții să comunice cu fiul ei? Ce, acum te-a făcut un fel de porumbel mesager?
         –Părinții dumneavoastră au primit un mesaj urgent, așa că au fost nevoiți să plece imediat în Argentina. Se întorc abia peste 3 zile.
         –E ceva grav? întreb, dintr-o dată interesat.
         – Nu, ca de obicei, e o călătorie în interes de afaceri.
         –Ah, bine. Păi, voi vorbi cu ei când se întorc.
         –Dacă nu mai e nevoie de mine, mă voi retrage, spune, vrând să iasă din cameră.
         –Defapt, am ceva să îți cer, Benjamin. Am mai făcut-o înainte, dar văd că n-ai prea înțeles. Nu-mi mai spune "domnule" când părinții mei nu sunt prin preajmă. Relaxează-te puțin. Vorbește-mi normal.
       Benjamin zâmbește, îmi oferă ca răspuns un "desigur" și apoi pleacă, închizând ușa cu delicatețe în urma sa, așa cum o face mereu.

******************************************
Haaaahhhh...ăsta-i cel mai lung capitol pe care l-am scris vreodată! :)) Ar trebui să fac asta mai des?