Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 24 - Trafic (1)

Olivia's POV.

Când vreau să trec strada, o mașină se oprește în fața mea. Geamul se lasă, și în spatele lui e...
–Caleb!?
–Ce faci? Mă mai admiri mult sau urci?
Chiar nu vreau să urc, dar plouă cu găleata, nu trece niciun taxi pe aici și mai am cel puțin patru ore de mers până acasă, e foarte departe de aeroport. Așa că decid să accept oferta și să urc. Deși nu îmi place să o spun:
–Mulțumesc că ai oprit.
–Nu sunt prost, Olivia, și nici total lipsit de sensibilitate. Plouă, e frig, ești departe de casă și te-ai îmbrăcat de zici că te afli în Sahara, nu în New Orleans. Și până și în Sahara mai e frig. Noaptea!
–Oricum, mulțumesc.
–În plus, având în vedere circumstanțele în care te afli, dacă te duc acasă, îmi datorezi o favoare.
Asta chiar mă face să îmi dau ochii peste cap.
–Bineînțeles, trebuia să mă gândesc că îți iese ceva din asta.
–Am spus că nu sunt total lipsit de sensibilitate. Sunt lipsit de sensibilitate, cu alte cuvinte sunt tare ca piatra, dar nu în totalitate. Am și eu o fărâmă de compasiune.Te-am luat din ambele motive.
–Bine, eroule, la ce te-ai gândit? Ce pot face pentru tine?
–Hmm...încă nu m-am gândit. Dar trebuie să ții minte că îmi datorezi o favoare.
O spune rânjind. Mă irită să-l văd rânjind. E așa de încrezut!
–Oricum, de ce mergeai pe jos acasă?
–Nu e evident? Nu am avut cu cine sau cu ce să merg acasă. Fratele meu trebuia să vină după mine, dar nu a mai răspuns la telefon. Nu mai era niciun taxi și eu încă nu am permis de conducere.
–Și tatăl tău? Nici el nu conduce? Știe să călărească, ceva total nefolositor în secolul 21, dar nu știe să conducă?
Tocmai l-a insultat pe tata? Îmi vine să-i dau o palmă. Aleg să gestionez situația cu calm.
       –Bineînțeles că știe să conducă, deșteptule. Iar călăritul nu e nefolositor.
       –Normal că e. Ai văzut vreodată un om călare pe un cal pe autostradă?
       –Nu mă refeream la transport. Călăritul poate avea multe beneficii.
       –Bine, putem să nu mai vorbim despre asta? Cele 5 zile pe săptămână și toate temele tale enervante sunt mai mult decât suficiente. Vreau ca măcar în timpul meu liber să nu îmi ții lecții despre călărit.
        –Tu ai deschis subiectul.   
   Refuz să îl las să dea vina pe mine. El e cel care a pus întrebările nepotrivite, eu doar am răspuns. Dacă nu voia să vorbească despre călărie, trebuia să își țină pliscul. Ne aflăm pe un pod, iar Caleb a încetinit. Ba nu, a oprit.
       –Super. Suntem blocați în trafic. Avem și mai mult timp de petrecut împreună. Yaay! spune, oftând, pe un ton sarcastic.
       –Știi, nici mie nu îmi pică prea bine să petrec mai mult timp cu tine.
     Trec vreo 20 de minute, fără ca vreunul din noi să mai spună ceva, și suntem în același loc. Caleb se mișcă brusc, schimbându-și poziția în scaun și se uită la mine.
        –Păi, se pare că o să stăm aici o vreme. Mă plictisesc. Continuă-ți povestea: de ce n-a venit taică-tu după tine? Așa mult își iubește fetița încât o lasă să se plimbe singură prin ploaie mai bine de 3 ore?
   Simt din nou nevoia să îi trag o palmă.
        –Încetează să mai presupui ce s-a întâmplat. Normal că tata nu m-ar lăsa să umblu atât de mult timp prin ploaie. Dar tata nu e în oraș. A plecat să cumpere un cal. Așa că sunt doar eu și Tyler până săptămâna viitoare.
        –Hey, mă plictisesc. Trebuie să fac ceva...
        –Și asta înseamnă să mă scoți din minți cu întrebări stupide?
        –Nu sunt chiar stupide. Adică, New Orleans e un oraș periculos. Știi câte crime au avut loc doar în ultimele 3 luni?
        –Normal că știu, doar nu trăiesc într-o peșteră.
        –Serios? Mie așa mi se părea. O peșteră plină cu căluți drăguți. Și balegă. Multă multă...
        –Bine, am înțeles. Nu suporți caii. Poți te rog să încetezi? Oricum, n-ai de ce să îți faci griji pentru mine. Știu să mă bat și am și un spray cu piper în geantă.
         –Până scoți tu spray-ul ăla îți dau în cap de zece ori. Și cui i-ar fi frică de mâinile tale de spaghete? spune, lăsând scaunul pe spate și punându-și amuzat mâinile la ceafă.
         –Te avertizez, cu spaghetele astea am luat centura albastră!
         –Vai de mine, știi ce? Eu am centura neagră, așa că nu mă impresionezi.
         –Ce NU ai tu? întreb, dându-mi ochii peste cap.
         –O iubită, spune, apropiindu-se de mine cu rânjetul lui tâmpit.
         –Cum!? spun, nu știu de ce, alarmată.
    Apoi râde, aproape batjocoritor.
         –Stai calmă, nu am nevoie de așa ceva. Mă am pe mine, și în plus, dacă ar fi să am o iubită, nu te-aș alege pe tine.
          –Vai, cât de rău îmi pare! exclam eu sarcastică. Nu e ca și cum mi s-ar întoarce stomacul pe dos la asemenea gânduri.
          –Niciunei fete nu i s-ar întoarce stomacul pe dos. Sunt mortal de frumos. Bine, nu știu dacă pe tine te poate considera umanitatea o fată...Fratele tău pacifist se comportă ca una mai mult decât tine.
      Nervii mei sunt întinși la maxim. Pentru a treia oară azi îmi vine să îmi dau o palmă. Ba nu, îmi vine să îi trag un pumn în moacă. Aleg totuși să fiu "pacifistă" ca fratele meu.
          –Știi ce? N-am de gând să te mai suport. Prefer să merg singură prin ploaie cu orele decât să mai stau cu tine în mașina asta și 5 minute.
     Înainte să apuc să îmi iau umbrela, mi-o înșfacă alarmat și o aruncă cu toată puterea pe geam.
         –Nu cred că e o idee bună. Umbrela ta tocmai a mers să înoate. Suntem pe un pod, în trafic îți amintești? Nu poți să te plimbi, așa, printre mașini, e periculos.
        –Și ție de când îți pasă așa mult de siguranța mea?
        –Dacă ți se întâmplă ceva, nu vreau să îți fiu complice.
        –Stai calm, n-o să se întâmple nimic, spun supărată și ies în ploaie.
     E foarte frig, și Caleb avea dreptate: chiar m-am îmbrăcat necorespunzător. Decid să mă opresc la cel mai apropiat local și să încerc să îl mai sun pe Tyler. Sau poate Kenna a ieșit de la muncă. Ea are permis, spre deosebire de mine. Sau poate găsesc un taxi sau o stație de autobuz. Ah, dar nu am bani la mine. Caleb iese doar pe jumătate din mașină și mă strigă:
–Olivia! Te-ai lovit la cap sau ceva? Ești ridicolă, vino înapoi!
    Continui să merg, fără să privesc înapoi.
–Nu mersi, domnu' ! Prefer să umblu prin ploaie. Singură, singurică, doar eu și gândurile mele și...
Telefonul meu sună. Îl scot repede, sperând să fie Tyler, dar nu cunosc numărul. Când răspund, îi recunosc vocea tatălui meu.
–Olivia, ascultă, te sun dintr-o benzinărie. Trebuie să fugi urgent la spital. Vin și eu cât de repede pot. Tyler a avut un accident.