Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 23 - La Aeroport

             Caleb's POV.

   Eu, Felix și Evan ne îndreptăm spre aeroport. Ne vom întâlni acolo cu Noah. Am vrut să mergem acasă la el de dimineață, însă a spus că are nevoie de puțin timp cu familia lui înainte să plece. Ei nu aveau să vină la aeroport. În fine, eu conduc, Felix stă în dreapta mea, uitându-se într-un punct fix, îngândurat. Evan face la fel în spate, doar că are căștile pe cap. Niciunul nu scoatem o vorbă. Decid să le întrerup șirul gândurilor deprimante:
     –Situația asta pare mai dramatică decât e defapt. Noah pleacă să studieze, nu e ca și cum nu se va mai întoarce vreodată.
     –Da, dar nu va fi la fel fără el. Și dacă EL nu va mai fi la fel când se va întoarce? spune Felix.
   Pot să simt îngrijorarea din vocea lui. Evan își scoate căștile, vrând să asculte conversația.
–Dacă nu va mai fi la fel, îl fac eu să fie, fii fără grijă. Dar nu se poate, va sta acolo doar un an.
–Se pot schimba multe într-un an. O să fie înconjurat de alte persoane.
–Tu și imaginația ta bogată...spune într-un final Evan. Caleb are dreptate, nu va sta acolo decât un an. Așa că hai să nu ne mai comportăm ca niște fetițe plângăcioase.
–Deci vouă n-o să vă lipsească Noah?
–Bineînțeles că o să ne lipsească. Și încă mult. Dar îl vom revedea într-un timp destul de scurt. Haideți, fundurile jos. Am ajuns la destinație.
Când intrăm în aeroport, începem să îl căutăm pe Noah.
–Uite-l acolo! spune Evan. Stai așa, aceea nu e...
–Olivia!?? exclam eu, bineînțeles, extrem de suprins. Ea de ce e aici?
–Păi, putem afla într-un singur mod! spune Felix, după care grăbește pasul înspre cei doi, care stăteau de vorbă.
Ba chiar mai mult, Noah îi zâmbea, un zâmbet atât de cald, pe care Noah nu îl afișează oricui. Arăta ca un cățeluș mic și inocent. Mă îndrept și eu spre ei imediat ce observ că Evan și Felix m-au lăsat singur. Cei doi îi dau o îmbrățișare rapidă lui Noah, după care o salută și pe Olivia și încep să vorbească, zâmbindu-i prietenos. Hmm...ce prieteni buni și loiali am eu...
       
       Olivia's POV.
 
  Prietenii lui Noah tocmai au ajuns. Nu toți, doar Evan și Felix. Mă întreb unde e...
      –Caleb! Am crezut că nu o să mai vii! spune Noah, ușurat.
   Wow, dacă Noah și-a făcut atâtea griji în legătură cu Caleb, înseamnă că sunt mai apropiați decât am crezut.
      –Bineînțeles că am venit. Ce, te-ai îndoit cumva de mine? întreabă Caleb, încercând să pară indiferent.
      –Poate, puțin. I-am văzut pe Felix și pe Evan, iar tu nu erai cu ei.
      –Eh, am vrut să te sperii puțin. Știam că vei reacționa așa.
    Nu, sunt sigură că nu știa. Cât de încrezut poate fi tipul ăsta?
      –Cum spui. Vino încoace! spune Noah, îmbrățișându-l pe Caleb, care seamănă cu o statuie din aceea pe care o vezi la muzee în excursiile cu clasa la început, însă apoi își relaxează puțin trupul și își îmbrățișează strâns prietenul. Ca să vezi, are și Caleb o inimă. Mai stăm puțin de vorbă, vreau să spun, Noah, Caleb, Felix și Evan stau de vorbă, nu vreau să întrerup ceea ce ar putea să fie un moment foarte important pentru ei, după care vocea unei femei anunță următorul zbor, cel al lui Noah.
       –Eh, cam asta a fost. Ne vedem anul viitor. Aveți grijă să nu muriți de dorul meu! spune Noah, după care le face cu ochiul.
       –În visele tale, ciudatule! îi răspunde Caleb.
    Noah se întoarce spre mine și îmi spune:
       –Mulțumesc pentru tot ajutorul.
    Rămân înțepenită pentru o secundă.
       –Ajutor? Dar eu nu te-am ajutat cu nimic.
       –Bineînțeles că m-ai ajutat. De abia aștept să mă întorc în New Orleans ca să putem călări din nou! îmi spune, părând sincer entuziasmat, zâmbindu-mi.
    O Doamne, îl cunosc de atât de puțin timp, dar simt deja că o să-mi fie foarte dor de el! Noah se îndepărtează, iar eu, Felix, Evan și Caleb nu îndrăznim să mișcăm nici măcar un deget, preferând în schimb să îl privim, până când nu îl mai putem vedea deloc.
     Ieșim cu toții din aeroport, iar eu îl sun pe fratele meu, ca să vină să mă ia. Dintre noi doi, el e singurul cu permis de conducere. Deocamdată. Eu am fost prea ocupată cu călăritul. Îl sun de 4 ori, dar nu răspunde.  Afară începe să plouă. Serios, Tyler? Trebuia să îmi faci asta chiar azi?
        –Hey, Olivia! strigă cineva în urma mea.
    Mă întorc, să văd cine e. E Felix.
        –Ah, Felix, s-a întâmplat ceva?
        –Nu, doar...de ce stai aici? Nu ai cu ce să mergi acasă?
        –Fratele meu trebuia să vină să mă ia, dar nu răspunde la telefon.
        –Oh, păi atunci, Caleb te-ar putea duce acasă. Eu și Evan am venit cu el, însă trebuie să luăm mașina lui Noah, să o ducem înapoi la el acasă.
        –Ah, nu, nu aș vrea să îl deranjez. O să iau un taxi.
        –Fii serioasă...toate taxi-urile au plecat. Haide, plouă și e destul de rece. Uite cum ești îmbrăcată. O să răcești.
        –Ah, nu, serios. Nu e nevoie.
     Gândul de a rămâne singură cu Caleb într-o mașină...nu. Gândul de a trebui să fiu condusă acasă de Caleb...nu. Nu știu. Ambele îmi întorc stomacul pe dos. Nu vreau să îi rămân datoare.
        –Ce încăpățânată ești. Zici că vorbesc cu Caleb, doar un Caleb mai politicos. Și mai drăguț.
        –Hey, eu nu sunt Caleb! Să nu îmi mai spui niciodată așa!
     Pe Felix îl înfundă râsul. Atunci, observ că are cu el o geantă de umăr, din care scoate o umbrelă.
        –Bine, măcar ia asta. Să nu te ude ploaia.
        –Umbrela pot să o accept. Dar o să ți-o returnez!
     Începe să râdă din nou.
        –Nu trebuie. Păstreaz-o. O umbrelă e un fleac pentru mine.

     În timp ce mă îndrept spre casă, mă gândesc la ce a spus Noah: "De abia aștept să mă întorc în New Orleans ca să putem călări din nou!". Și eu la fel. Afară e foarte frig. Mai ales că nu sunt îmbrăcată corespunzător. Dar e mai bine să îmi clănțăne dinții de frig decât să fiu într-o mașină cu Caleb. Sau nu? După o vreme, nu mai sunt așa sigură. Aeroportul e departe de casa mea. Și nu văd niciun taxi. Când vreau să trec strada, o mașină se oprește în fața mea. Geamul se lasă, și în spatele lui e...
     –Caleb!?
     –Ce faci? Mă mai admiri mult sau urci?